Azi, ți-am vorbit, ție, despre niște nepriceperi;
Tu i-ai vorbit, ei, despre pauzele dintre cuvinte;
Eu ți-am zis tăceri,
Tu mi-ai spus despre sunete,
Eu ți-am dat subiect pentru cinci gânduri în plus;
Tu mi-ai oprit semnele de punctuație amanet;
Eu m-am plictisit și ți-am trimis toate cuvintele:
Fă tu ce știi cu ele,
Pe mine nu mă mai plac
S-au crispat când s-au vazut înșirate de-a valma!
Azi nu am putut să-ți vorbesc.
Tu turuiai întruna.
Era prea mult la tine și deloc la mine.
Nici n-ai observat.
Când?
Tu erai prea importantă;
Erai pionul decisiv;
Ascultai și-ți plăcea cum sună fiecare cuvânt.
Normal, le primisei pe toate prea ușor
Si universul tău era cel mai important.
Azi tac, dar nu mai am spectatori,
Tu vorbești altcuiva,
Eu nu-mi amintesc de ce vorbeam una cu alta.
Par cuvintele goale,
Ale mele seci, ale tale surde.
Punem de o muțenie colectivă.
Sau de un teatru absurd.
Azi te-am dezamăgit.
A câta oară, oare?
Ce mai contează!
Sunt doar o silabă nerostită,
Restul a fost doar în închipuirea ta,
Căci eu nu te-am mințit niciodată,
Ma crezi?
Da, îmi plac ambiguitățile;
Nu lasă loc supărării eterne:
Azi ești, mâine nu;
Azi ai trecut, mâine nu vei mai fi;
Mă vezi dar nu ști cine sunt.
Ce bine! M-ai uitat!
De-ar fi atât de ușor,
Aș fi invizibilă unora.
Eu încă încerc trucul,
Poate iese și a doua oară,
Iar dacă nu, poate devii tu invizibilă.
E totuna, bag de seamă!
Azi scriu, tu citești,
Mâine poate fi invers.
Ce bine!
Și totuși, eram..pereche…
…cândva…
*nu confundați autorul cu întâmplarea din text, e doar imaginație de duminică…cu broderie de gânduri obosite