Uneori, privesc cu uimire cum oamenii își construiesc cercuri prin care merg cu fruntea plecată privind doar în interiorul lor, niciodată în afară. Tot ce e in interior e cald, sigur și aducător de adevăruri simple și liniștitoare. Credeți că eu am scăpat de asta? Nu! M-am prins în cercuri de iubire și atât de mult m-am învârtit în ele încât amețisem. Amețisem de iubire. Dar din afară nu doream nimic. Cum să supraviețuiești, însă, doar cu ce ai în interior? Proporțiile erau inegale, insuficiente supraviețuirii, dar niciun pas nu voiam sa-l fac în afara cercului. Iubeam ideea de a iubi. Vedeam doar lucruri poleite, fără substanță și plecam ochii să fiu sigură că, la o adică,  pot spune: „Mă scuzați, n-am văzut!” Dar nu mă păcăleam decât pe mine.

Uneori mă mint. Mă mint că nu văd, nu aud, nu simt, nu iubesc, când, de fapt, văd tot, dar aleg ce privesc;  aud, și nu pot spune că orice șoaptă mi-e prietenă și simt, deși simt la fel și amărăciunea și iubirea. Talerele se balansează fin și o idee goală se rostogolește pe podea. Tot ca un cerc. Un cerc, o lume, un interior și de fapt …un vid, un gol, un nimic.

Cândva, la un simpozion cultural, cu nume curat, „Punți de lumină”, o doamnă micuță, ce avea cincizeci și doi de ani de căsnicie și i se spunea „Mărunțica câmpului”, mi-a spus că nu e important cum se derulează viața, ci perspectiva din care  privesti desfășurarea ei.  Atunci mi-am amintit că trăiam și dincolo de cerc. Trecusem demult, dar uitasem asta sau voiam să uit.  Mă simțeam bine în ringul meu bine trasat, cu lume pe care nu o acaparasem cu sufletul, ci doar din instinct sau conjunctură.  Dincolo de cerc  am gasit oameni. Mulți. Atât de mulți încât m-am întrebat de ce nu-i văzusem totdeauna, deși uitasem că mult timp pășisem în cercul din care perspectiva nu era mereu cea potrivită. Oamenii m-au privit în ochi și mi-au dat bună ziua. A doua zi la fel, și iar, și iar, și iar.  Zilnic se roteau și-mi bucurau inima. Și mi-a fost mai ușor, necontabilizând greseli, ale mele sau ale altora. Asta căutam.

“Cu cât cauţi mai mult siguranţa, cu atât mai puţină ai. Dar cu cât cauţi mai mult oportunităţile cu atât mai mult vei obtine siguranţa pe care ţi-o doreşti.”
Brian Tracy, că tot e vremea cugetărilor

Chiar credeți că nu voi mai merge cu fruntea plecată  prin cercuri de viață simplă? Ar fi prea frumos să fiu dezlegată de metehnele ei și de duhurile vrajbei. Știu însă că nu sunt autosuficientă, nu sunt convinsă de adevărurile unora și nu-mi însușesc crezurile celor din jurul meu. Îmi zic totuși, des:

”Dă-mi, Doamne, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba! Da-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba! Si dă-mi înțelepciunea de a le deosebi!”

 Mereu, însă, voi tinde să fiu doar acolo unde cercurile se pot împleti. Port pe inelar o verighetă care are, de fapt, alte două, într-o încrucișare deosebita, un model gen Tiffany- Trinitas, și, recunosc, îmi e tare dragă. Soțul meu are una la fel. Trei într-una singură. O treime, poate.  O împletire de simboluri. Le pot denumi oricum – iubire, credință, armonie. Și uite cum, indiferent de treceri, de interacțiuni sau strângeri de mână cu oameni știuți sau neștiuți,  cel mai puternic cerc e cel în care mă învârt cu bărbatul meu. Și acolo, chiar nu e nevoie de perspectivă, jocuri și amăgiri.  Acolo merg tot cu fruntea plecată, dar știu că mâna cu cercuri împletite a soțului meu mi-o va ridica oricând și nu mă va lăsa să privesc nicăieri, decât înainte!

                „Să nu uiţi niciodată ce ţi-ai dorit când n-aveai nici măcar idee cum ţi se poate întâmpla asta.”

Cugetări au scris și alții, pentru provocarea de luni, și le găsiți în tabelul lui Eddie