Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….

Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea, pentru că,  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!

Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.

Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.

Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca, şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”

Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai stânjenitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”

Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..

O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.

Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    

Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….

Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă dar mult prea des trăirile,  și mai ales gândurile cu care ne trezim ca rezonăm. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea sa, a fost mereu asta: ‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”

Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:

                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea! Să fii sănătoasă și fericită

• Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.