De ce să încep o frază cu de ce?
De ce tocmai am făcut-o?
De ce?
De ….frica inimii mele
Care știe că dacă nu-mi mai pun întrebări
Moare puțin mai repede
Sau pe silabe;
Ca de nu rămân curioasă,
Să știu, să aflu, să învăț,
Mă cred plină ochi.
Aș putea să am un „prea mult”,
Dar mă gândesc să mă scutur,
Să-l scutur pe el, „prea multul”,
Căci, sigur, a adunat în sine
Și rele, și balastru, și vechituri.
Cineva drag îmi spunea, ieri,
Că dacă aduni prea multe mărunțișuri
Și nu arunci nimic,
E semn de bătrânețe.
Mie noul nu-mi place,
Dar nici să îndes tot felul prin fiecare colț de inimă.
Așa că mai arunc din ce nu-mi e de folos.
Din greșeală, am scos din cufarul cu lucruri obosite
Și vreo două furtuni, două fotografii zimțate,
Un colier cu mărgele cafenii
Și o hârtie pe care îmi scrisese cineva că ma iubește dacă mă iubesc și eu.
Dacă? Auzi? Dacă?
Atunci m-am supărat, acum mă bucur că am făcut-o.
De-l credeam..azi nu mă întrebam
De ce să nu-mi fi dat șansa să fiu cu adevarat fericită?
Chiar așa, de ce nu?
De ce nu…mi-ar fi mâinele prima zi din noua mea viață?
Doar pentru că e mâine. E atât de important un mâine sănătos. E un privilegiu.
Știti voi un motiv…de ce nu?
Shhh…nu vreau să aud nimic!
De ce? Pentru că de mă mint pot răspunde unui altfel „de ce?”
Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine, foșnetele devin fanfare surde în eter și tumult în interior, tropotind sub copitele inorogilor din visele mele ce m-au topit, cândva, în fantasme de care mă rușinez absurd. Mă strecor, lin, în povestea de odinioară, încerc a mă așeza în fotoliul de catifea verde, însă simt că nu mai încap. Nu-i nimic, mă încap visele și visurile de atunci sau poate doar povestea lor, însă foșnetul crește a dezacord, trimițându-mă în anticamera din care ele nu au pornit niciodată.
Au bătut cândva la ușa împlinirilor, însă, nedeschizându-le nimeni, nu s-au bulucit, nu au prins nici îndrăzneală, nici tupeu, nici curiozități sau indiscreții de-o șchioapă. Au stat cuminți la rând. Rând la ce?, mă întreb, văzând cât de straniu stau agățate în diverse locuri de care nici eu nu-mi mai aduceam aminte.
Gongul meu bate a trezire, ca un tunet nedorit fără de care, însă, furtuna nu-i furtună și răspunsul nu-i răspuns. Dintr-un lampadar de ocazie, cade, pe o margine de gând adormit, visul tatei. De ce tu? De ce acum? Nu l-am vrut moștenire căci nu-l pot îndeplini nici măcar în gând. Îl scutur de praf și-l așez la loc, alegând un altul mai lumesc.
Mă răzgândesc subit și înțeleg furtuna iscată din senin. Mă simt uneori și poveste și povestitor, ticăind secunde adormite ce explodează în cuvinte care se așază, ca-ntr-un tablou, în imagini mișcătoare, într-un film pe care-l regizez ad-hoc și căruia nu-i sunt actriță. Se adună astfel, vise, visuri, secunde, cuvinte, praf, adormiri, cumințenii și ghiocei de curaj care pornesc pe tumultul scenei, în reprezentații primite diferit.
Și totuși, când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine primesc energii folositoare, dosite în oameni buni și generoși. Oameni-muză, oameni-trecere, oameni-lumină, oameni-locomotivă, oameni-tren, om-melc, om-cochilie, om-adevăr, OM.
Din toată frumusetea lumii, omul mă fascinează, căci doar el poate sădi și distruge, te poate ridica și îngropa, te iubește și urăște, dar mereu, pentru fiecare fațetă îți lasă amanet secunde care bat, cât pot de tare, gongul sufletului. Și bubui în admirații sau tristeți, din care te aduni, fărâme – fărâme, ori lacrimă, ori zâmbet, ori tăcere. Și iar faci anticamere în care le ascunzi pe fiecare, amintindu-ți.
Omul își abandonează multe, dar nu va abandona niciodată ropotul sufletului. Din el își adapă curajul.
Interesant e, însă, cum fiecăruia îi tropotesc lucruri diferite, din motive atât de diverse, încât parcă ai vrea să cutreieri prin cămăruțele lor să vezi ce nuanțe au, cât să te prinzi cum le murmură secundele în laturile ascunse ale înțelesului.
Iubiți-vă mult și cu înțeles!
Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Îmi croiesc platoșă din zale de aripă de fluture,
Ca foșnetul lor să nu treacă dincolo de trup,
Să se ascundă-n mine și să nască povești,
Poveștile să dea drumul emoțiilor,
Emoțiile să se spargă în fărâme cu lacrimi sau zâmbet
Și să mă cuprindă-n clepsidra sufletului,
Din care secunda să rămână zgomot de înțeles,
Tupilat sub aripi de fluture, zornăind a iubire,
Cu rădăcini în cuvinte ce se scriu în inimă,
Bătând gongul domesticirilor de-o clipă,
Când platoșele se rup și fluturii cuvintelor
Se așază pe păpădii de suflete,
Adormind.
când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Se scutură lumea de colbul durerilor de-o clipă, acelea nespuse, nerostite, șoptite doar vântului, dosite în nisipul clepsidrei sau sub pietrele albe de pe dealurile vieții pe care mai umblau încă drumeți neștiutori în ale lumii. Se făceau nori și se ridicau deasupra capetelor deja plecate, cu privirile îndreptate spre alte poteci și alți munți de cățărat. Unii grăbeau pasul ca nu cumva, sub povara celor ridicate în văzduh, să nu revină și să le pice pe umeri greutăți și mai mari.
Mai scăpa câte unul, dar dintre cei cu frici multe la purtător nu prea se vedeau învingători. Pe cei inocenți și pe cei generoși, norul îi ocolea, ba… chiar le trimitea vânt cald și nisip fierbinte sub picioare, încât să recunoască iubirea, căldura potrivită, drumul pe care nu îndrazniseră a-l petrece cu piciorul inimii.
Apoi, tot lor le punea crengi și frunze, și muguri, le dădea ploaie cuminte însa îi lasa să înflorească singuri; să-și dea rod și să se bucure. Erau printre ei copaci-inocenți cu suflet de artist și cu vise altoite prin alte ramuri. Ăștia mișcau nisipurile, generos și blând, cu perseverențe timide, dar ferme, încât întomnau în veri și împrimăvărau de două ori pe an, uitând de timp și timpuri.
În scorburi se adunau scoici și boabe de mărgean, flori de sticlă și fluturi încremeniți în frumusețea aceea de lume. Mascote și semn în ținutul iubirilor de oameni. Se recunoșteau între ei, după palma stângă, după inelarul cu cerc magic și după emoțiile ce iar se ridicau deasupra lor, transformate în soare, de astă dată, la care doar ei puteau privi.
Se roteau în stânga și în dreapta, făcând loc și altora, deși mulți treceau uitându-se cu spaimă după zmeul cu griji ce tocmai se ridicase. În loc de recunoștință le rămâneau suspendate, în inimi, ochiurile firelor ce se destrămau la primul pas făcut.
Câte unul, însă, tot simțea nisipul și se mira că și locul sterp dădea roade, dacă aveai răbdare. Mulți înțeleseseră că ai nevoie să rămâi în pereche, dar după furtuni cu colb auriu, la numărătoare totul era egal. Din scorburi unii luau mărgean și scoici și făureau podoabe pe care le așezau, discret, pe crengile roditoare, a ofrandă. Nu știu cum, dar unele dintre ele nu rămâneau acolo unde era dorința, însă înfloreau de emoție și se știa că doar se greșise destinatarul sub luciri nepotrivite.
În lumea de pe pietrele albe și nisip curgător, norii erau mereu pe aproape, dar se ridicau rapid, căci iubirea celor calzi îi trimitea în locuri despre care nu auzise nimeni. Niciunul nu se întorsese a povesti. În oaza lor era despre rămânere și încredere, nu rătăcire și instabilitate, deși nu se închideau granițele niciodată.
Acolo, putem intra cu toții, unii în perechi, alții singuri, dar fără frici, spaime și renunțări. Mi-e teamă, însă, că dacă mă voi uita mereu în spate, n-am să văd când omul cu zmeie se va odihni și va înfrunzi iar. Cred, totuși, că voi găsi mereu locul, căci fierbințeala sufletului îmi e barometrul perfect.
Dar…oare merit? Fuge nisipul. Merit. Mă înlănțui în iubire….din nou…
stejarul îngerilor, sursa: internet – Merit? Merit!
Dacă îmi ieșea pasența, acum eram peste mări și țări, numai că prietena la care era musai să ajung a primit iute o veste de Americă, cum că acum și nu altadată trebuie sa fie la datorie. Si cum America nu e ceva pe care s-o sari din vedere, a ramas sa ne vedem la sfarsitul lunii acesteia sau cel mai târziu în iulie, dar cum ne-o fi norocul, zic, știind că nu e vacanță cu programări inutile ci ieșire firească de zici că te-ai duce nițel să bei o cafea cu o prietenă dar iei avionul pentru asta. Mie mi-a convenit. Prea era frig si la ea, iar să stai langa mare si tu sa te simti zgribulit parca nu-mi convenea.
Cred ca mulți dintre cei care mă citesc constant stiu ca am o masa verde de piele pe care o ador, am mai scris despre ea, iar pe facebook apare des in fotografii. E al doilea lucru cumpărat cu Mihai impreuna. Primul a fost un aragaz de inox, pe care l-am zgariat din primele 15 minute de la asamblare. Iac-așa, de unde sa stiu eu cum e cu lucru domnos? Am învățat pe parcurs, din plin. Masa asta, însa, are poveste amplă. Cu toate acestea nu am suficientă energie să dezvolt subiectul. Altceva e important, ca în casuta mea cu păpuși, cum zic prietenii despre ea, masa era prea mare, ocupa spațiu și devenea obstacol in orice loc ai fi asezat-o. Doar nu daramam casa cât sa incapă o masa asa cum doream eu, cu spatiu suficient in jurul ei.
A fost mutata de atatea ori incat doar pe tavan mai putea fi pusa, ca in rest se epuizasera toate variantele. Un amănunt deloc de neglijat sta in faptul ca daca ma pui sa aleg un loc in casa unde sa intepenesc mai multe ore si dat fiind faptul ca am mai mereu ceva de tastat, sa stau la masa e una din bucuriile mele. Bucurie insa pe care am transformat-o in cosmar pentru sotul meu, iar pentru mine in neliniște, caci visam renovari..imposibile.
Aproape ca, daca cineva il intreba ce fac, el ar fi raspuns senin: „Iar muta masa”. Si o vreme incercam sa ma conving ca sta bine in locul cu pricina. Daca faci fotografii, masa s-ar incadra perfect in peisaj oriunde ai fi asezat-o, cu blatul ei de piele verde, numai buna sa te duca cu gandul la seri de pocker; elegantă, cu scaunele inalte în juru-i nimănui nu îi dădea prin cap că mi-ar produce atata deranj. Inainte de Pasti am renovat ceva. Mult praf, multa tevatura, pentru doar putin loc in plus. Si iar mi s-a declansat nebunia cu masa. Am mutat-o de 10 ori într-o luna. De unde, domnule, insa sa scot eu jumatate de metru in plus daca nu am de unde? Ea fiind rotunda, cu diametrul destul de mare, cand trageai scaunele pentru a te aseza..musai trebuia sa deranjezi pe cineva pentru a trece pe langa. Era perfectă numai când stătea nederanjată de nimeni. Dar ce e decor? Mie imi trebuia sa o folosim cum se cuvine.
Duminica, însa,..am gasit solutia; am scos blatul la pensie, pentru o vreme cand îi voi gasi alta trebuinta, si am pus unul de marmura pe care-l aveam pe „insula” din bucatarie. Brusc, totul s-a asezat ca prin farmec. E spatiu, armonie, putem sta cu totii fara sa ne impiedicam unii de altii sau sa ne rugam a ne face loc de trecere. Recunosc, am inima stransa caci eram tare indragostita de forma aceea, insa am realizat, ca trecerea timpului și a anilor mei tineri..mi-au adus o meteahnă…nevoia de confort, de relaxare in detrimentul lucrurilor care dau bine dar sunt nefunctionale. La fel și la haine sau incaltari. Port cizme si bocanci mai tot timpul anului spre uimirea celor din jur și nu as renunta la ei..decat daca „iau foc” la patruzeci de grade. In definitiv, nu-i frumos ce-i frumos, e fumos ce-mi place mie; dar era păcat sa locuiesc într-o casa cu orasul la picioare si eu sa ma ascund intre ziduri fara ferestre doar pentru ca acolo incapea masa bucluc.
Mie nu-mi plac casele goale. Pardon, sunt ok, dar nu asta pe care o am eu. Îmi plac casele cu obiecte ce spun povesti. Nu-mi pasa de trenduri, de cei care zic ca mai putin inseamna mai mult si mai elegant, nu-mi pasa de ce apare nou in materie de aranjamente si decor. Eu am „noutati impletite in vechiturile inimii” (cum spuneam intr-un articol de acum un an) doar prin diverse lucruri care se cer mereu schimbate, precum consumabilele. Poate de asta mi-am si pus in loc de canapea, pe hol,..un leagan.
Daca as fi locuit la bloc ar fi fost invers, dar asa iubesc faptul ca fiecare lucru imi aduce aminte de oameni, evenimente, zile care s-au asternut in mine ca niste litere in carte. Cu toate acestea nevoia de spatiu, de aerisire, de confort exista. De exemplu, in bucatarie nu vei vedea de-a valma obiecte electrocasnice, veselă și tot ce se tine intr-o astfel de încăpere. Pe toate le am la indemana, insa, imi place sa am blatul liber si parca imbietor a aseza pe el ingrediente gata de preparare.
Nu stiu de ce mi-au venit toate acestea in minte, poate pentru faptul ca de câteva zile ma bucur de o noua priveliste și un nou aranjament. Si nu, Mihai al meu nu va mai fi terorizat ca iar ma gaseste in mutari. In definitiv, imi iubesc lucrurile si nu voi achizitiona altele doar pentru ca acestea nu mai par a a se plia in peisaj. Le-am facut sa se iubeasca intre ele, dar mai ales sa le iubesc eu, caci cea mai mare bucurie a mea e sa am acel acasa care mă defineste.
În altă ordine de idei, l-am tuns singura pe zulufatul de Toto. Cu mașina. Si a iesit perfect, fara nevoie de retusuri, fara chin, natural, el ajutandu-mă de zici ca imi spunea ce sa fac. Am fost mandra de mine. Cand ai atatia catei, inveti tare multe sa faci, dar mai ales sa nu se vada ca le-ai facut tu..ci un profesionist. Acum ..na, eu ma laud, nu iau meritele celor care chiar fac din asta o arta. La noi a fost …avarie si m-am riscat.
Vremea rea ne dă de furcă, însă văd soarele și știu că mai e speranță. Nu eram un om matinal, dat faptul că înainte de 2 nu ne culcăm – hai..1 la mine, dar din februarie trezitul de dimineata mi-a adus buna dispozitie in plus. Asa ca, orice s-ar ivi..sunt gata de atac. Pe facebook, lumea s-a împărțit din nou, datorită subiectelor despre familia tradițională și Macron cu a lui soață. Eu am jurat că subiecte precum sexualitate, politică, religie, caini, și tot ce derivă de aici nu voi dezbate niciodata. Nici like-uri nu dau nimănui pe aceste subiecte desi am propriile păreri. Nu ai cum să nu le ai. Însa, ce remarc, e că se derapează repede în orice tabără ai fi. Miștoul, sarcasmul, ironia capata valente deloc placute in ambele tabere. Asa ca citesc și-mi vine sa spun unora ..„păcat de subiect, ca scrisul e fantastic”. Nene, scriu unii cu un umor si o bucurie de viata ca nu pricep cum de razbat și altele din acele cuvinte minunate. Si da, descopar că multi oameni scriu de zici ca asta fac de cand s-au nascut, iar cand îi intrebi, realizezi ca, de fapt, reusesc doar sa-si aseze cuvintele cum curg in mintea lor. Si e fascinant.
Mi-am inceput dimineata cu un gand, pe pagina de facebook a unei noi prietene, cum că o pisică trăieste 13 ani și dragostea tine 3. Ei, citatul era din altcineva, dar astea două lucruri mi-au rămas in minte. I-am raspuns cam asa:
„Pisica soră-mii are 18 ani. Cand eram in primii ani de casatorie, de ziua lui, sotul meu iși punea o dorinta, aceeasi: „Să mă iubesti tu, in continuare”. Eu radeam și spuneam sa schimbe dorinta ca asta s-a implinit. A schimbat-o, sunt sigura, dar eu nu am mai avut curajul sa-l intreb. Parca nu putea concura orice alt raspuns cu cel de inceput.”
Proști mai suntem noi oamenii, in loc sa ne bucuram de ce traim, ni se pare că ni se cuvine, uitand că trecerea timpului schimbă nuante, chiar dacă nu schimbă intensitatea iubirii. Numai că nu vrei mereu confirmarea parteneriatului și a iubirii evidente ci inca mai vrei sa crezi că anii păstrează și sclipirea aceea. Pe mine maturitatea mă cenzureaza, nu faptele și sentimentele noastre. Parca nu mai pare potrivit sa-l intreb asta.
Rar scriu texte ce pot semăna a filă de jurnal, insa am remarcat cu bucurie, cam ce făceam in fiecare an, primăvara, de cand scriu, tot rasfoind articole vechi. Si mi-a plăcut tare mult. Semn că nu e rau ca din cand in cand sa las și astfel de dovezi.
Te salut, lume! Fiți voioși și bucurați-vă de ceea ce trăiți, purtați clipa de azi într-un mâine frumos și fiți sănătoși.
Toto, imediat după tunsoare, deloc comunicativ, pe blatul de marmura. Poze cu mesele nu pun, caci sigur veti afirma ca blatul de piele e mai frumos si ma-ntorc de unde am plecat.
Uneori, umblu discret în lăcaşul cu amintiri adormite al nepotrivirilor. Am ajuns să cred că acest cuvânt îmi definește toate nebuloasele tinereții. Sau doar înlocuiește altele de nerostit. Habar nu am, dar îmi convine așa.
Calc încet să nu strivesc unele întâmplări care se agață de marginea prăpastiei, unde au căzut, în timp și peste timp, multe alte povești, mulți oameni și multe clipe ce seamănă, astăzi, cu un fum albastru. Cât să pară că au fost și nu prea. Știu, oricând ar putea primi o lampă și un duh astfel încât să le scot la suprafață când hazardul mi le-ar așeza in cale, in buna dispozitie a învierii unor urme. Nu, nu vreau să povestesc despre căutările şi popasurile din viaţa mea, mai ales în mirifica lume a bărbaților, dar aș vrea să-mi amintesc doar ceva frânturi din experienţele mele de burlăciţă neconvinsă, forţată de împrejurări să fie astfel. Azi, un episod.
Cu ceva fasoane de femeie tânără, purced cu răsfoitul de pe undeva din anii 26-27, (ai mei, adică), coborând, ușor, spre o stație cu nume pasager pe care nici nu mi-l amintesc. Poate doar cu eforturi. Îl știu însă pe cel al fostei iubite, al omului despre care vreau a vorbi, cât să pară că povestea chiar a avut și cap, și coadă, și desfășurare. Sătulă de un tiran cu faţă de om – care ţesea poveşti dătătoare de dureri de cap din cauza vreunei rochii mai îndrăzneţe sau care mă vedea, închipuit, prin maşini cu destinaţii necunoscute, (în realitate, însă, eu îmi tăbăceam fundul pe scaunul ăla urât de la muncă încercând să rămân, dacă nu liberă, măcar independentă financiar) – am refuzat să mai am o relaţie stabilă, mult timp după. Ei, am refuzat chiar cu totul, pentru o vreme, orice gen de relaţie, dar ăsta nu e un lucru care să mă încânte prea tare și mai e și anost, chiar plictisitor pe alocuri. Aveam omul meu pansament care îmi distrăgea atenția de la partea asta serioasă a vieții. De fapt, și pansamentul acesta nu trebuia sa existe, dar asta e deja poveste complicata chiar si pentru un capricorn ca mine, ce gandeste in alb negru. Acum mi se pare doar timp irosit şi, probabil, uitându-mă la ceea ce am din plin, în prezent, aşa ar fi trebuit să fie. Cu toate astea, nu de puține ori, am intrat în combinații efemere, cât să am parte nu doar de comparații, ci și de un bagaj care să cântărească zdravăn în alegerile viitoare.
În una din incursiunile noastre ce se voiau relaxante, cunosc eu, printr-o prietenă, un bărbat. Un tânăr bărbat care-şi spunea băiat. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu când aud un bărbat, chiar şi foarte tânăr, spunându-şi că e „băiat”…interesul meu scade proporţional cu apăsarea cuvintelor. Era cu doi ani mai mic decât mine și – desi nu am crezut niciodată în diferenţe de vârstă, semn că şi astăzi mă lovesc de astfel de situaţii şi nici nu le observ dacă nu-mi sunt semnalate ostentativ – nu știu de ce, dar era strident și evident amănuntul. Nu bănuiam nicio clipă, însă, că maturitatea lui era lăsată gaj în altă parte, iar mie îmi arăta o poleială numai bună pentru două artificii pe tavan și atât. De am fi rămas doar la asta mai era cum mai era, doar că imprevizibilul avea forță aparte în desfășurarea vieții, fie ea si pasageră.
„Băiatul” nostru ieşise dintr-o relaţie total nevindecat, dar cu bun simţ, mult bun simţ, cât să nu lase să se vadă astfel de lucruri. Cel puțin, la prima vedere. Ne distram binişor împreună reușind să îndulcim în preocupări comune timp pe care nu-l voiam a-l petrece cu alții. Aparent, libertățile noastre își dădeau rendez vous și se contopeau în seri armonioase. Nu mă interesa prea mult din niciun punct de vedere, aşa că analiză pe text şi comportament încercam să nu fac. Mă mulţumeam că am companie plăcută, fără să fiu nevoită să mă prefac sau, mai mult, să încep cu explicaţii. Mereu am preferat ca în momentele mele când inima nu-mi dădea semnale de iubire si fluturi prinși în colivia sa, să am parte, reciproc, de oameni care să cunoască cât și până unde ni se leagă interesele și farmecele, deopotrivă.
Timp liber aveam puţin şi asta nu era nici bine, nici rău. Mă bucuram de fiecare ieşire, deşi realizam că sunt pe repede înainte în multe. Şi totuşi ceva se întâmpla cu el când ieşeam la cârciumă, bar sau orice restaurant în care nu era, normal, cu autoservire. Că dacă era, probabil, povestea asta nu mai apuca lumina viitoarei celebrităţi. Aşadar, cum venea chelnerul, chelneriţa sau orice om disponibil pentru o comandă îl vedeam pe „Băiat” cum se înnegreşte. Nu mă prindeam că ar fi o problemă cu ceva şi cotcodăceam de zor, înfulecând ce-mi comandasem. Dacă, în schimb, mai voiam o salată, desert sau vreo cafea, iar chelnerul venea la masa noastră de mai multe ori, mai avea puţin şi îi dădeau lacrimile. Azi aşa, mâine altfel, neuronii mei s-au cam prins că ceva nu e în regulă şi am început experimentul. Că la liber nu recunoştea nimeni nimic.
Înainte să continui, vreau să spun că Mihai al meu spune despre mine că sunt cea mai îngăduitoare persoană chiar şi atunci când lucrurile par să nu meargă în direcţia bună, mai ales în locuri publice, el nefiind mereu un client cuminte, ci unul care a învățat că e mai bine să comande din prima două cafele decât să se burzuluiască când ceștile ajung la noi cu licoare insuficientă. Însă, de-a lungul timpului am asistat la multe nemulțumiri de acest gen.
Așadar, într-una din serile anilor mei tineri, la restaurant fiind împreună cu Băiat, încerc să comand. Chemăm chelnerul, studiez din greu meniul, spre disperarea amândurora, emit pretenţia, omul se retrage, iar eu revin:
–Nu vă supăraţi, m-am răzgândit, aş dori ceafă în loc de muşchi, se poate?, zic eu cu un ochi spre partenerul vânăt deja la faţă…
–Se poate, cum nu.!, îmi răspunde, vesel, chelnerul, fără vreo urmă de apăsare…
Aduce pâinea, moment în care plusez:
–Şi să aduceţi garnitură de ciuperci, dar nu din conservă, ci de-alea care ar mişca dacă ne-am uita mai bine la ele!, încerc eu o glumă doar poate, poate, s-ar schimba culoarea tovarăşului de masă.
Nimic, vânătul bătea în negru, deja. Am cerut solniţa, încă o porţie de murături, două cafele şi când cei de la masa vecină au dispărut din vizorul nostru Băiatul a izbucnit, exact așa cum bănuiam eu dar neavând probe doveditoare:
„Nu ştii câtă muncă depun chelnerii! Cu toate tăvile alea pline, să cureţe, să nu te lovească, să nu verse, să nu dea pe tine, peste tine, să încurce comenzi, să care pahare, sticle, să facă bonuri, să zâmbească forţat, să nu-i doară burta, să nu plângă dacă au necazuri, să te servească frumos pe tine. Şi tu…..zici: vreau aia, vreau cealaltă. Da, recunosc iubesc o chelneriţă, şi numai când văd că nimeni nu apreciază cum trebuie munca lor mă apucă nebunia ca acum!„
Bomba explodase până să o pot eu dezamorsa. În sfârşit. Nu-mi părea nici bine, nici rău. Omul nostru îndrăgostit nu avea nimic personal cu modul meu de a comanda, altfel….amabil şi politicos. Întotdeauna am făcut parte din clasa care muncea din greu pentru o apreciere cuminte, deci fără mulţumesc, vă rog şi bună ziua nu îmi începeam frazele şi dorinţele. Ştiam şi aveam suficienţi prieteni care veneau acasă cu picioarele cât butoiul de groase după o zi de alergătură, dar asta, atunci, nu era problema mea. Omul nu putea în cârciumi că, deja, devenea irascibil. De multe ori îl vedeam cumpărând te miri ce şi preferând o cină acasă decât ieşiri la restaurante, unde simpla vedere a chelnerului îl făcea să aibă o stare necontrolată. N-am fost înţeleaptă. Nici tolerantă, dar am trecut cu vederea peste discursul lui până afară din restaurant, unde l-am îndrumat să se împace cu fosta lui iubită, măcar de dragul vindecării de fobii sau fetişuri.
Dar tot a fost bună experienţa. De atunci nu cer o masă pentru x persoane, ci mă uit la chelnerul care ne va servi. Ar fi bine să găsim unul caruia să nu i se pară munca o corvoadă şi nici să nu ne simtă ca inamici. Până la urmă noi avem nevoie de o masă bună cu servicii plăcute, nu perfecte, fără o atitudine ostilă, iar el de recunoştinţa noastră şi un bacşiş pe măsură; vreau să văd povestea unui om care îşi acceptă titulatura şi nu aruncă frustrările celor care calcă pragul unui loc public, pentru că orice ați spune, reciprocitatea e perfectă chiar și în astfel de relații. Adevăratele relații pasagere, eu clientă mulțumită, oaspete în casa vreunui restaurant ce ne-ar mai dori în vizită, el responsabil cu tot ce înseamnă armonie și bună servire. În definitiv, nu ne e nici nouă străină meseria, doar că, acasă, suntem chelneri de ocazie și musafiri la fel, însă respectul ar trebui să-l purtăm cu noi oriunde ne-am afla, pentru că da, dincolo de profesiile pe care le avem fiecare, suntem oameni cu drepturi egale. Oricum, nu cred în titulaturi care înalță și altele care par banale. Suntem în simbioză, iar unii fără alții, suntem ca un carusel căruia i s-a defectat directia, astfel încât exemplul meu cu „chelnerul” e doar parte din poveste, meseria oricând ar fi putut fi înlocuită cu o alta, dacă băiatul ar fi fost îndrăgostit de o altă fată sau aceasta ar fi avut altă îndeletnicire. În plus, mâncarea degeaba e bună, iar vinul delicios dacă energia celui care mi-o serveste nu e cum trebuie. La o adica, daca nu poti lucra cu oamenii cred ca se gasesc o gramada de alte indeletniciri unde nu e nevoie de contact si socializare.
Când mi-am rupt glezna am vrut mai mult ca niciodată să „merg” la cârciumă de ziua mea. Am ieşit cu cadrul, precum bătrânii, intrând, mândră, în restaurantul în care lucra un fost coleg de-al tatălui meu. În loc de cadou l-am rugat să-l imite pe tata. O face perfect, la fel ca meseria, iar când plec de acolo, iau cu mine o stare de exaltare, sunt mult mai fericită și cu dorul de tata potolit măcar pentru câteva secunde. Şi revin mereu, chiar dacă locul nu e de fiţe. Până la urmă nu uit că sunt o căutătoare de poveşti.
Ah, şi încă ceva – ce bine e să ai cu tine partenerul perfect. Şi o ieşire banală poate fi ca una de lux fără să-ţi fie teamă că greşeşti ceva. La o adică de asta suntem doi, ca celălalt să-ţi repare gafa, în caz de nevoie.
Totuși, să știți că omului i-am iertat irascibilitatea. L-am admirat că o iubea pe acea fată, astfel încât vedea fiecare amănunt tulburător al existentei sale, de la drumuri în plus din capriciul unora, până la oboseala toropitoare ce, poate, o făcea sa se cuibăreasca lângă el. Noi toți încercăm să ne găsim congruențe, potriviri și să bifăm cât mai multe căsuțe în jocul nostru de-a dragostea, însă, uneori, fix ceea ce ne pune pe fugă e, de fapt, sclipirea care face diferența. Și nu o observăm decât când altcineva, din afară, o face evidentă.
Din toată povestea asta, prefer să fiu fata care și-a iubit suficient viața cât să nu rămână marcată de experiențe cu iz pasager. Pănă la urmă, tot m-a lovit și pe mine nepotrivirea potrivită.
