Etichetă: iubire
Fă rai din ce ai!
Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată. Înroșesc ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară. Mă învălui cu iubire, voie bună din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă, mereu, că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile. De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.
Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.
Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile, flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme. Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu. Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel, nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!
Excentricități în alb-roșu
Excentricități în alb-roșu
Nu-mi cad așteptările, cum îmi cad faldurile rochiei de pe umărul drept, cel pe care mereu îl prinzi precum mărul tău preferat. Roșu, zvâcnind de bucurie, încleștând maxilarul în oasele mele, pe pielea mea ce miroase a păcat și a miere. Tu miroși a viață și a cireșe amare, de la țigările tale de foi. Nici nu știi cât de sedusă mă simt doar adulmecându-te.
Albul dinților tăi nu-mi lasă atâtea urme cum îmi lasă tristețea instalată în alte albiri de gând. Niciun bărbat nu mi-a știut vreodată răspunsul întrebărilor nerostite. Roșii și ele, pline de păcat. Tu mă ghicești, pe sărite. Dar nu te lași.
Mă privești atent, iscodind, încercând să-mi domesticești lumea interioara și-mi scrii în palmă poeme ce încep alb-roșu. Eu mă zbat între cald și rece, între uimire și alint, între îmbrățișări și tăceri care-mi desenează pe chip trandafiri roșii, cu tot cu spini. Tie nu-ți pasă; smulgi totul ca într-o cunoaștere subtilă, biruind cu tandrețe și ultimul mărăcine înfipt de necunoscuții timpurilor din care tu nu știi decât pasaje albite. Mă albesc și eu în iubirea-ți și mă scutur din nou de așteptări, de tristeți, de întrebări, roșind…sub privirea ta…
În definitiv, singurele noastre excentricități alb-roșu stau în duminicile în care alungi, cu rugăciuni de gând, orice urmă străină. Un pahar cu lapte lângă o prăjitură roșie de atâtea fructe ne sunt răsfăț și extravaganțe molcuțe. Ai închis poarta cu cheia și mi-ai promis solemn că o vei vopsi în roșu, pentru mine, doar. Știi că sunt castelană și iubesc lemnul, piatra, sticla, cărămizile arse de soare și fierul înroșit cândva în alte albiri de vise înflăcărate. Eu îți spun că mă mulțumesc cu niște obloane, roșii și ele, însă tu deja ai trecut în altă dimensiune, mai îndepărtată.
Îmi șoptești că m-ai visat micuță, cu un sarafan roșu și bluză în dungi, cu pălărioară albă și cizme roșii, din cauciuc lucios, și un prieten câine, alături. Cât de bine mă știi. Mereu am fugit de lume, preferând companioni ce sigur vor merge pe același drum cu mine. Chiar și tăcând.
Apoi îmi cânți, afon, melodii pe care nu le-am găsit în niciun repertoriu. Ba îmi zici de lumină lină-albă, ba îmi spui de generația folk – roșie de sănătate și bucurie, ba mă faci sa râd murmurând cuvinte care nu par ale tale, alb-roșii, din nou. Când te întreb dacă ai vreo melodie care să mă facă să roșesc, tu ajungi în registre care mă uimesc teribil, albindu-mă de dragul tău. Flori de măr mi se scutură în timp ce te ascult. Ninge cu flori. Alb-roșu, din nou.
Râd în neștire. Ce răvășire de idei și emoții. Doar tu poți trece atât de ușor de la alb la roșu, de la sobru la joacă, de la complicat la simplu. Și iar râd, de-mi amintesc cum te-am luat de bărbat căci mă dureau obrajii de atâta râs. Unele poate și-au dorit bărbați bruneți, blonzi, cu bani, cu repere care mai de care mai sofisticate. Eu am vrut unul care să mă facă să râd, căci m-am născut prea încruntată, prea cu ochii adunați în cuta frunții, cea pe care tu o vezi semnul meu de distincție. Și iar râd…, de bucurie..alb-roșu..
Deja mă simt sedusă, fără să fi făcut, de fapt, nimic extravagant. Cu roșul buzelor mele pecetluim albul inimii tale. Dacă nu le avem cu excentricitățile, măcar ne scuturăm de florile din noi, și-mpletim fire, ca-ntotdeauna, unul pe față, altul pe dos, dar mereu….răsuciți în destin alb-roșu. Și cânt.
Stii ce mi-as dori acum de la cititorii mei? Să nu ne mai ureze nimic când scriu despre noi sau despre închipuiri cu noi. Ci doar sa citeasca cu inima, asa in excentricitati...albe roșii și să și le imagineze doar cuvinte de topit obișnuitul. Normalitatea nu cunoaște extravaganțe, dar noi ne încăpățânăm să le descoperim, chiar și în litere ce tac…alb-roșu, mărțișorite…indiferent de anotimp. Suntem unici, invârtiți într-o poveste cu miros de cireșe amare, distincția ta, slăbiciunea mea. Adorm, mărțișorind…
*din ciclul – Momente cu tine…
Nu cu privirea de acum, ci cea de atunci
Pentru că văd lucruri, dar mă prefac că nu le văd pentru că nu sunt eu în acele ecuații, revin cu un subiect dezbătut de mine deseori. Nu am devenit mai înțeleaptă sau sufăr cumva mai puțin în urma multor lucruri întâmplate de-a lungul vieții, dar am aflat pe propria-mi piele că-i poți iubi și pe cei pe care nu-i simți total în suflet. Cum? Simplu. Te pui în locul lor o clipă, apoi iar în al tău, în al altuia pe care-l adori, iei omul care-ți este simpatic de mori, dar in afara de „salut și cum e vremea” nu va spuneti, faci și puțină contabilitate prin durerile pricinuite de cei plecați DEFINITIV, acolo Sus, și, vă garantez, vă iese o combinație de suflete, astfel încât printre cei cu care îți porți ușor gândurile, intră și cei care îți dau senzația aia călduță, cu urme dacă e, foarte bine, dacă nu, viața oricum se derulează în același sens.
E o mare realizare daca poti să nu-ți privești prietenii cu privirea de acum, ci cu cea de atunci, de cand păreați legati pe viață, iar dacă nu poți, așază-i într-o stea, să sclipească mereu și să nu uiți că nu poți fi prieten cu toată lumea. Cel care e prietenul tuturor, nu poate fi prietenul nimănui, zicea cineva. Nu mai dați acest cuvânt la liber. Păstrați-l pentru sine. Mie îmi e teamă de el, nu-l merit, chiar daca mă straduiesc mult. Insa tocmai aici e buba. Ne straduim, unde trebuie sa fie firescul. Nu cereti nimic altuia, dați voi, necondiționat, iar dacă nu mai poți face asta, nu te învinovăți. Ești defect? Ok. Spune-o, asumă-ți asta. Dacă ți se pare că ai dat și nu ai primit la fel sau, cum spuneam chiar eu, ai dat-o în bară în regulile importante ce tin doi oameni aproape, gândește-te că celălalt nu e rău, doar că s-a terminat firul. Că l-ai taiat intentionat sau s-a desirat pe parcurs, veti vedea, in timp, ca nu va mai conta. Sau va conta, dar altele iau locul acelui om și aproape ca te rusinezi de ceea ce te-a indepartat. Am telefonul, de exemplu, plin de numere de contact. De folosit nu le folosesc decat pe ale celor fara de care nu pot trai. Unii îmi sunt chiar incomozi, chiar daca-i iubesc de mor, dar m-am saturat sa raspund acelorasi intrebari, cand de fapt se vede clar care-mi sunt preocuparile cele mai dragi. Eu nu mă plicisesc niciodata. Mereu exista ceva de facut, de creat, de gatit, plimbat, vorbit. Oamenii care nu-și gasesc locul și te invadeaza pe tine nu-i inteleg. De asta zic..ca firele compatibilitatilor sunt subtiri, asa cum și caracterele noastre nu par cele mai frumoase, totdeauna. Eu știu asta, dar mai stiu ca asta-i viata, părti din ea cu bune si rele.
Și cum am trait destul de mult din ea, știu sigur unde am gresit și CÂT DE TARE, în unele relatii, dar oamenii aceia conteaza si acum. Sunt ascunsi in amintirile mele. Uneori, chimia dintre oameni chiar e importantă, dar mai e important un lucru …tu însuți. Când rămâi singur, fără oglinzi, doar cu oglinda sufletului, fii cinstit și realizeaza cât de tare nu-ti plac gesturile vreunuia, stereotipurile altuia, alinturile, văitatul, apropourile, dincolo de ce crezi tu că ar sugera acestea: ipocrizie, fățărnicie, superficialitate, egoism, duplicitate. Apoi întorce-te și realizeaza daca tu faci la fel vreodata și cu ce ocazii. Acum, adună. Imparte. Daca tot nu te simti aproape de acel om și nici nu-l poti accepta, asa, ca parte din decorul vietii, renunta sau ignora.
Am invatat ca si cei mai buni oameni nu pot fi iubiti mereu. Pentru ca suntem făcuți din bine și rău, iar uneori..răul se așază acolo unde nimeni nu se asteapta. Eu l-am lasat pe al meu sa se lăfăie, câteodata, dar, măcar stiu ca port cu mine oameni simbol. Cand oamenii dispar, simbolul se duce cu el cu tot, intr-o stea. Nu-i alung de tot, fug dar raman ancorata in realitati purtatoare de amintiri comune. Care nu vor disparea orice ați face voi. Si intr-un fel, e bine asa. A fost o vreme când mă alarmam la orice zvon, orice șoapta primită gratuit, uitand ca am facut si eu, poate, acelasi lucru cu alte ocazii. Am avut momente când mi-am umbrit micile succese doar pentru că au ajuns la mine niște replici ale unora care aveau alte păreri personale vizavi de ce trăiam eu. Apoi, m-am scuturat și mi-am zis că-s o proasta, ca ceea ce traiesc acum nu voi repeta curand, ca, indiferent ce simt altii, nimeni nu poate pune realitatii mele alt văl, altă lumină. Si dacă o face, e despre el, nu despre mine. Asa cum și cele spuse de mine despre alții, sunt de fapt …despre mine, despre faptul că n-am știut să mă prețuiesc mai mult, încât să rămân verticală. Acum, privesc uimită cum nimeni nu-și mai face nicio grijă pentru nimic. Contabilitatea e cu rest. De multe ori tu ești restul, deși, din nou, e doar în percepția celuilalt acest lucru.
De când soțul meu are tot felul de activități frumoase unde lumea e unită, blândă și are un crez adevărat, am realizat cât de important e sa crezi in tine, fără insa a derapa in „prea multă stimă de sine”. Măsura contează. E minunat să fim diferiți, dar nu despre asta vorbesc eu aici. Sunt destui cei plictisiți de faptul ca eu măsor de patru ori, timp în care ei au ajuns deja la destinații și s-au și întors, plini de sine, gata să exploreze și altceva. Eu nu mă știu curajoasă nici măcar în cuvinte și nici nu îmi place prea tare când cineva se împiedică de felul meu de a fi. Prefer să fiu ciudată, decât să fac lucruri pe care să le regret. Am deja o colecție întreagă. Mereu mi s-a spus că sunt prea modestă, cand stiam clar ca e de fapt nesiguranta pasageră. Dar nu era o nesiguranta a omului care nu stie cine e, in ce crede, ce vrea, ci doar o formă fireasca de a explica unora că-mi cunosc locul, și că nu tind spre al altuia, caci ce am eu e special, chiar daca nu suna fanfare și nu dau pe afara cu exaltarea. Am atat cat sa separ lucrurile, sa le imbin cand trebuie, sa le potcovesc să sune frumos și să le dau cu roșu in obraji de sănătoase ce mi-s. Cu ele plec la drum, și azi, și maine. Si de mă insotiti, zic sărut mâna, de plecati din diferite motive sau plec eu de langa voi, imi caut de acum steaua sa pun simbolul acolo. Din păcate, definitiva e doar moartea, iar stelele acestora stralucesc altfel. Te salut, lume!
Eu sunt tot ce vrei să fiu
Din sobă sar scântei,
Scântei ce nu aprind nimic în jur,Ca nişte vorbe rătăcite împrejur,Ce nu ating, chiar dacă vrei,Dar lasă urme pe podea,Ca vorba grea.Şi-i cald, şi-n vatră sunt tăciuniAprinşi. Nu-i chip s-adorm,Nu-i chip să prind minciuniDin vorbe ce trimiţi… molcomExact …prin somnDin rubiniul vinului maturÎncerc să îmi îmbăt tăceri,Adulmec parfumate adieri,Dar cad pe dantelate pături,În ațipiri fără înnoptări…și asteptări.Iubirea-i culcușită strânsPe baldachine, prin cașmir,Visează lumi și beduiniȘi nu-i e clar de-i sunt popasSau doar Șeherezadă-n vis,…de necuprins.
Dar eu mă știu că torc poveștiSi-ți mângâi părul și te portIn fiecare sunet din alcov,În farmece de curtezană,Șeherezadă, amazoană, caci eu sunt tot….ce vrei sa fiu. Atâta știu.