Multă vreme am locuit într-un cartier mărginaș. E o minune de loc, lăsat pe pământ de Dumnezeu pentru a fi iubit de cei ai lui și neînțeles de alții, care preferau să bată cu piciorul centrul Brașovului, fără să străbată drumuri  lungi până acolo. Mereu, însă, am avut mijloace de transport care să ne ducă în ce colț voiam noi. Dimineața, la 6.30, când ne buluceam cu toții spre locuri de muncă, școli sau pe unde credea fiecare, era, cu adevărat, o provocare. Uneori, te înghesuiai, atât de rău, în autobuzul cu pricina, încât simțeai cum ți se tuflea chifteaua din sendviș, de nu mai catadicseai să-l iei cu tine și altădată, deși, în zilele cu penumbre în buzunar, era tare necesar. Părul meu se afla, mai mereu, împărțit și pe alte scăfârlii din jur, încât, cu greu, îl adunam la domiciliu, dându-i arest forțat într-o coadă pe care o uram. Nici acum nu-mi port părul strâns și mă întreb dacă o voi face vreodată, căci iau și eu lecții de fashion forțat, din jur, și aflu că, după 50 de ani, nu mai e potrivită „pleata”, vezi Doamne. Dar până la 50 mai avem, și prefer  să vorbim doar de ceea ce e sau a fost. Las, însă, dovada unei doamne faine care mi-a demonstrat „live” că se poate și cu părul lung, oricând.

 Călătoriile astea zilnice au fost dătătoare de povești la minut, de foiletoane, telenovele sau întâmplări cu final neprevăzut. Pentru că naveta mea nu însemna doar drumul din cartierul Noua-Livada Poștei, ci, de acolo, luam alt autobuz până spre marginea orașului, către Bartolomeu, și, apoi, cu mila lui Dumnezeu, ajungeam la 15 km de Brașov, în Codlea. Am încercat tot ce era de încercat, în materie de deplasare, dar despre asta am mai vorbit aici.

Acum vreau să povestesc despre Fănela. Când mi s-a prezentat  nu am auzit decât cuvântul Nela și, cum poate fi un derivat uzual al numelui său, din Nela-n sus, Nela-n jos, nu am scos-o. Până când, într-o zi, pe când doream să ajungem la gară și poposisem, amândouă, pe o bancă, în așteptare de „35”, mușcând, fiecare, dintr-o jumătate de măr, împărțită frățeste,  o aud:

-Știi, prefer să-mi spună toți Fănela. Eu sunt copil din flori, doar că nu-s așa cum crede lumea, că sunt nevrută și neiubită, ci sunt copil făcut cu dragoste. Pe vremea când ai mei m-au conceput, se iubeau pe ascuns, doar că tata era căsătorit, la Constanța, cu o grecoaică iar eu m-am născut în ilegalitate, ca să zic așa. Pe tata îl chema Fane. Ștefan, de fapt, dar Fane îi ziceau toți, inclusiv mama. E de înțeles de ce a ales să mă numesc așa. Niciodată nu mi-a spus altfel și nu a lăsat pe nimeni să mă strige cu vreun diminutiv. Era tributul ei la tot efortul făcut de tata pentru a fi cu ea.

Fănela avea vreo 26 de ani, eu vreo 23, pe atunci. Știam cam ce e cu iubirea, dar învățasem greu, cu aventuri triste ca inima nefericirii pe care o desenam în minte, adeseori. Nu aveam deschidere romantică și nici nu suspinam după vreun Richard Gere în Frumușica. Eu adunam flori de gheață și le topeam la fiecare final de relație. Fănelei, însă, îi sclipeau ochii când vorbea de ai săi părinți.

Îmi potriveam ceasul și ieșirile din casă în așa fel încât sa o prind  la o altă destainuire pe care o făcea de parcă descânta timpul și amintirile dragilor ei.  Aflasem că taică-său era inginer, că fusese detașat la Feldioara, la uraniu, că acolo s-a cunoscut cu maică-sa, care lucra la o cârciumă, din drumul acela de pripas și că îl ghicea și când n-avea bani de o zeamă sau  când rămânea fără cămașă curată. Au devenit prieteni buni, mai întâi,  povestindu-i de grecoaica lui care avea gând de plecări definitive spre insule albe cu nume șoptit de vânturi. Dar el nu era  atras, câtuși de puțin, de idee. Crescuseră împreună și așa s-au trezit căsătoriți, din obișnuințe greu de înțeles pentru Geta, fata care nu știa nici cum arată marea, darămite insule, vânturi și povești cu portocali.

Fane locuia la un cămin de nefamiliști, aici în cartierul de unde porneam, dimineața, în căutare de soartă și povești. Geta avea o cămăruță, în chirie, la o bătrână pe care o îngrijea și care avea să-i lase casa, la un moment dat. Îi unea cartierul și…naveta. Mă distra coincidența asta stranie, căci știam ce înseamnă apropierile de oameni, în lungi legănări ale mașinilor și ale gândurilor-întâmplări.

Când Fane se reîntoarse la Constanța, Geta descoperi că e gravidă. Inginerul fusese repartizat la canal. Muncă grea istovitoare, o fugă în realități greu de spus în cuvinte, într-un loc în care nefericirile oamenilor au lăsat tribut greu, construcției. Erau toți niște Ane ale unui Manole pentru care canalul Dunăre-Marea Neagră era un proiect în care nu conta sacrificiul oamenilor. Tot ce a urmat a fost un coșmar pentru Geta, care era pe cale să piardă tot: și loc de muncă, și cămăruța cu chirie, și sprijinul puținelor rude care nu întelegeau de ce plecase  de acasă dacă sfârșea ca în orice deznodământ de femeie credulă. Poveste simplă, ca a multor alte femei, dar Fănela o spunea, mereu, adăugând, de fiecare dată, câte o aromă nouă de sfințenie, de busuioc verde, peste ceva care nu avea nimic senzațional, credeam eu.

Aveam să aflu că femeia își luase fata născută de 6 luni și plecase în căutare de om al mării. Când ajunsese la Constanța, se duse glonț să vadă și ea apa aia de îi luase bărbatul cu totul, nelăsându-l muntelui. O prezentă mării pe Fănela și cu datele pe care le avea pe o bucată de hârtie îngălbenită își căută iubirea pierdută. Nu aștepta nimic, nu voia sa îi strice casa omului. Dorea să îi spună că are o fată și apoi Dumnezeu cu mila. La casa cu viță de vie boltită, care mirosea ca satul ei din Bărăgan, văzu o statuie albă, ușor nepotrivită locului. Se așeză pe banca  din fața ei și așteptă. Copila parcă era o păpușă – nu plângea, nu scâncea. Nimic. Îi scâncea ei sufletul și îi exploda inima în bătăi sacadate care nu o ajutau, deloc, să-și vină în fire.

Bun! Ajunsese până acolo. Și acum? Cum să intre și să spună: „Tu esti sotia bărbatului meu?” Și al ei bărbat, auzi exprimare! Pfui, total aiurea. Dacă ar fi fost  al ei o mai căuta; așa știa că fusese doar mantie de vreme rea unui trubadur. Totuși, cam târziu pentru astfel de gânduri. Poarta se deschise, însă, și cel care ieșea era Fane. Palid, străveziu, albit puțin. O privi pe Geta, iar in ochii lui nu era mirare, ci așteptare. Le mângâie pe amândouă, fără cuvinte și fără întrebări. Le deschise poarta și acela a fost momentul când Fănela și-a primit numele din nou. Oficial.

Au urmat multe povesti, între două autobuze; unele mărunte, altele mari, despre treceri de viață plină de surprize. Locuia  cu părinții, în casuța lăsata de bătrână, în cartierul vieții mele de om umblător prin visele altora. Marea îi era Fănelei a doua casă, dar cu treceri ca orice turist, nu cu inima unei cunoașteri. Muntele îi adunase iubirile pe piscuri înalte  unde trăia minunea dumnezeiască a unei familii pe care o primise greu, doar prin curajul unei femei de a-și prezenta fata dragostei sale pribege.

Uneori, când poposesc pe băncuța din Livada Poștei, mă uit, instinctiv, după oamenii mei de poveste. Mi-au lăsat semne și întâmplări  cu iz de altădată.