Mărgăritare-profil

Depărtătorul de coaste

Depărtătorul de coaste

Nu te chinui! Nu mă ştii, nu mă afli uşor, nu poţi pune diagnostice efemere fără să vezi, cumva, cauzele derapajelor mele. M-am închis în mine, undeva la douăzeci şi unu de ani, când viaţa era la început de drum matur şi la sfârşit de copilărie absurdă, fără griji şi responsabilităţi mari. Doar că, nu ştiu cum, începutul a devenit sfârşit. Brusc. Fără avertisment, fără semnale vizibile, încurcându-mi toată fiinţa dintr-o evoluţie normală. Şi atunci, am început să experimentez situaţii, am început să vreau să ating normalitatea. Doar că normalitatea fugea de mine într-o gaură neagră de unde nu o puteam scoate sub niciun chip. Scoteam rămăşiţe din mine, din ziua de ieri, rămăşiţe de întâmplare ce se voia derulată,  poate, poate, aşa, s-ar fi putut regiza altfel. Nu era chip. Rămâneam pe gânduri, cu ochii trişti, pironiţi în gol,  ca un nebun ce priveşte flăcările unei sobe primitive de lut ars, ca şi când toate himerele lui s-ar fi jucat pe tăciuni aprinşi de dureri şi focuri nedomolite. Între minte şi suflet a câştigat întotdeauna cel dintâi şi a suferit cel de-al doilea. Şah-mat! Joc pierdut din start. Nu poţi lăsa puterea minţii să-ţi facă knock out toate simţurile şi tot din cauza ta să îţi simţi inima înghesuită între coaste, ca şi când o exilai cu forţa, pentru a nu mai simţi nimic. Nu era de mirare că păream un mort viu, umblător, cu faţa inexpresivă, bifând întâmplare, după întâmplare fără ca efectul să fie demn de băgat în seamă. Gesturile din jur erau insuficiente să trezească ceva, din gândul amorţit al inimii strânse. Sângele se scursese de mult din ea şi lichidul fierbinte, ce pompa, era doar materie vie, celule cuminţi ce-şi făceau treaba, anatomic vorbind.

Multă vreme m-am întrebat ce aş fi avut nevoie să o pot scoate din locul în care se înghesuise cu bună ştiinţă? Mulţi alţii au slobozit aceeaşi întrebare, fiecare în stilul lui: unii agresiv, alţii anemic, unii miraţi, acuzatori sau chiar dispreţuitori. Nu s-a găsit niciunul să-şi folosească iubirea ca un depărtător de coaste spre muşchiul dătător de viaţă şi simţire. Sincer, nici nu aş fi vrut. Aş fi intrat, sigur, în colaps şi cred că aş fi suferit un atac de cord, măcar la nivel afectiv. Nu eram pregătită să dau şi să primesc nimic. Şi totuşi, să tot fie vreo zece ani, cu fiecare an plus peste, de când mâinile unui om bun, cu chip solar, mi-a acordat un ultim prim-ajutor şi a folosit cel mai elegant depărtător de coaste spre inima mea – iubirea.  Dar a uitat ceva, a uitat să sigileze locul. L-a lăsat aşa, fără sutură ca, din când în când, să picure din mine toate neputinţele şi răfuielile cu viaţa şi să ştiu că durerea nu poate fi iubire, ci doar amăgire. Eu, în schimb, am aflat,cândva, că numai rănile dor, nu şi cicatricile şi că nu am nevoie de experimente, ci de continuitate. Ştiu.  Sunt pregătită pentru cicatricea vieţii mele de multă vreme, deşi depărtătorul meu de coaste îl păstrez cu grijă şi drag, ca ceva rar şi unic, ruginind în iubire.

departatorul de coaste- iubirea lui
departator de coaste- iubirea lui

 

Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Vorbe?

N-am vorbe, n-am stânci căzute-n jurul meu
Sub forma unor mari cuvinte,
Am doar o pană, fulg pribeag,
Ce cade înaintea ta
Să-ţi facă drumul lin,
Căci vreau
Şi simt.
 
Nu te ating! Am palmele strânse
Şi atingeri de azi uitate
În atingerea de ieri,
Continuă, vie,
Ce curge lin,
Aidoma celei viitoare.
 
Sărutul meu cu patimă şi tremur
Păstrează gustul tău sălciu
Şi bărbătesc;
Mirosul tău de iulie,
De vară,
Ce mi-l doresc
Între o boabă de cafea
Și-un strop de alcool.
Tu mă seduci cu un cuvânt
Si o frunză de tutun,
Prea simplu, dar cu atât efect!
 
Te prind în mine
Cu ace fine de smarald,
Şi cum mă mişc,
Cu tine-n gând,
În inimă şi trup,
Înţeapă acul,
Sângerez un pic,
Dar nici nu simt,
Căci eşti acolo,
Cicatrizând pe loc
C-un ac ce e-nroşit în foc,
Foc de iubire…
 
A noastră.
sursa: facebook Arteide
Mărgăritare versificate

Echilibristică într-un pahar cu vise

Toarnă! Toarnă de sus, să iasă bulbuci!
Toarnă, toarnă…că nu dai de la tine…!
Umple până la semn, nici mai sus, nici mai jos!
De ce nu torni? De ce te-ai oprit?
Cine te-a încremenit într-un gest de poveste
Din cel al frumoasei din pădurea adormită?
Dacă ai şti cât am stat în acest basm?!
Un an? Crezi tu! Vreo cincisprezece!
Am stat în lumea viselor mult, prea mult,
Şi am plutit, şi m-am făcut că trăiesc…
Când, de fapt, îmi purtam paşii de somnambulă.
Niciun sărut nu mă trezea, nicio bucurie nu mă făcea să tresalt,
Eram ca într-o zi a cârtiţei.
Doar cei din jur erau alţii, iar uneori…visul rău se transforma,
Iar cel bun se sfârşea din faşă.
Dar ce fac? Ştiti deja povestea!
Aşa că soartă: umple, umple acum paharul!
Dă-mi licoare spumoasă, ca viaţa mea de acum!
Prinde-mi în cupa mea de cleştar visele viitoare,
Desi eu nu ştiu să citesc în ele!
Nu pot să le urmez:
Jumătatea mea bună e la fundul paharului!
Aşadar…umple-l, umple-l să nu stea gol nicio clipă!
Aruncă-ţi stropii tăi pe visele trecute
Şi şterge amarul din ele.
Mi-am primit demult sărutul
Şi de asta acum, nu mai fac…echilibristică în paharul cu vise al destinului!
Ups, l-ai scăpat! Sunt mii de cioburi aici!
O fi noroc? Sau nu? Ce bine că totul e doar o închipuire!
N-aş fi putut să mă zbat între vis şi realitate!
Prefer clipa. Clipa iubirii primite…
Ps: După aproape 4 ani…găsesc poezia mea, cu aceasta fotografie, cu etichetare facebook, ce e drept, dar fara link catre blog, pe pagina Smarald. Cine știe cate altele sunt preluate fără sursa, asa cum gaseam des, texte ciopartite, cu un autor pus gen: Adriana T sau chiar lipsa.  Dar na, asta e….virtualul, pe alocuri…
sursa: facebook Smarald
Mărgăritare versificate

Fir de praf

Totdeauna m-am simţit fir,
fir simplu de praf
risipit prin decizii amare
şi rare,
scuturat de o mână
grăbită,
tocmită
să ţină curată
o idee măruntă
care nu poate deveni
prea mare,
prea pură,
şi prea vizibilă,
decât ţintuită
în piroanele
unor stăpâni
nemiloşi,
groşi, urâţi şi trişti,
fără ca ei să ştie asta..
….prea bine.
M-am ţinut
să nu strănut
şi să mă alung singură
pe acelaşi raft
răsturnat,
pe care stătea
jurnalul neputinţei mele
ce nu mă mai inspiră
demult.
Eram un fir de praf rebel,
nestatornic, prins în nimic,
dornic  să zbor în timp
şi peste lume,
ţinut cu forţa
într-o intimitate
absurdă
şi roasă
de iubiri nerodite.Nu bănuiam deloc
că, de undeva,
apare
o altă mână,
ce vrea să scrie
prin praful meu
senin şi curat
ca într-o cunoaştere
de o viaţă,
două cuvinte,
dorit-necerute.
Şi firul de praf
n-a mai fost risipit!
A fost iubit! 

Mărgăritare versificate

La întâmplare, din întâmplare, ca întâmplare

Iubeam la întâmplare
zâmbete primite gratis,
ca şi când fără ele…
…..nu existam.
Iubeam la întâmplare cuvinte
adormite în sens,
adormite-n substrat,
mâzgălite cu un pic …de culoare.
Iubeam la întâmplare vorbe
spuse uşor, fără noimă,
fără sonor şi fără crez,
vorbe ce nu ajungeau la mine… deloc,
….dar le iubeam.
Iubeam la întâmplare oamenii.
Mici şi mari, femei sau bărbaţi
care mă iubeau sau nu,
dar eu îi iubeam…sigur..
….doar….la întâmplare.
Iubeam străzile şi pomii,
şi cărămizile, şi florile,
câini, pisici şi vrăbiile
ascunse prin frunze.
Iubeam albastrul care mă
urmăreşte în versuri acum.
Până şi pe el îl iubeam la întâmplare,
trădându-l cu un alb sau un negru elegant.
Toţi erau acolo,
pe lângă mine,
aşteptând să întind o mână
şi să-i ating, să-i iubesc,
să-i doresc
cu zi, cu noapte,
cu ora, cu secunda,
în minute triste
în minute vii,
iar eu …nu vedeam NIMIC.
Îi iubeam
la întâmplare pe toţi,
odată
sau pe rând
şi mă risipeam
în ploi, în vise,
în ninsori
sau în raze fierbinţi
care mă topeau.
Iubeam la întâmplare tot.
Și, uite aşa,
tot pe rând,
au plecat toţi
într-o întâmplare unică a cuiva
ce îi merita mai mult,
lăsându-mă să iubesc…
……la întâmplare.
Acum, din întâmplare,
dar nu la întâmplare,
iubesc tot ce văd,
ca întâmplare unică,
irepetabilă,
într-o viaţă dată, poate,
la întâmplare.

 

doi