Nu ştiu dacă pana albastră,Ce zace pe-un taler de aramă,Vine dintr-un trecut abstract,Sau dacă paşii mei s-au pierdutPrin anotimpuri uitate şi plineDe chipuri zugrăvite doar de cuvinte;Nu-i treaba mea să ştiu dacă trecemPrin încăperea cu amintiri stranii,Azi sau mâine sau în treacăt,Câtă vreme treptele de granitMă duc în grădina viselor lumeşti,Unde simt tremurul frunzelorŞi coborâri de nori aproape de capetele noastre.Trecem, parcă, prin desiş de aburi;Prindem în mâini clipe albastre de noriCe trimit trepidaţii subtile sufletelor noastre călătoare,Prin lume, prin gări părăsite, unde nu mai opreşte niciun tren,De când un soldat cu chipiu aurit a uitat să coboare.Suntem trecători ce ocolim trepiedul unui fotograf ce poartă încă joben,Luat de pe malul Tamisei, pe când studia despre desăvârşirea fotografiei.Nu ştiu cum, cu spiritul treaz sau îmbătat de istorie,M-am văzut într-o poză zimţată, cu o gară pustie,Cu o pană albastră la pălărie,Facând cu mâna unui soldat cu chipiu auriu.Pana albastră de pe talerul de aramăO fi poveste, închipuire sau semn?Nu ştiu, dar poate lacrima din ochii mei va şti să spună mai multSau doar o vom căuta în fotografii dantelate, unde zâmbetul e mai mult un surâs timidIar cuvintele cad din poveștile altora.În a mea, doi oameni au fost cândva tineri, îndrăgostițiȘi au trecut prin gări cu iederă roșie.Doar jobenul lipsea, transformat în chipiu de șef de garăDar cine-i oprea să viseze?