Tata era un om simplu. Simplu, simplu. Zugrav de meserie. Preocuparile lui, in afara muncii continue, erau putine: ii placea sa cante, sa ne iubeasca pe noi, sa spuna bancuri, glume, să vorbească mult despre orice si sa faca bani. Nu știa nimic despre fotbal, pescuit sau alte lucruri pe care le fac oamenii într-o viață. El a cântat viața și a transformat visele in realitate prin voință multă. Prea multă.

Nu stiu cate carti a citit, putine totusi, desi avea o minte sclipitoare. Dar cand ai joburi multe, nu-ti mai vine a citi când și asa esti mai mereu repetent la …somn.

Cartea pe care a citit-o, cu siguranta, a fost ”La Medeleni”. Toata ziua se juca in casa cu noi strigand:

„Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”

….si radea cu noi, si ne tavaleam pe jos de bucurie.

Mihai nu e de acord cu mine; pentru el e o carte trista si atat, dar despre asta, altădată, poate.

Mintea mea face tot felul de analogii: un lucru mi-aduce aminte de altul, un gust, un miros ma poarta in locuri de mult uitate; un om imi produce scantei in suflet si se aprind focuri. Da, da…se aprind focuri.

Si ard, ard, asa…in nestire. Nu pot fi ca Olguta, prietena tatei, din pacate. Olguta era puternica, biruitoare, eu nu-s ca ea, ca personajul ei, oricat de frumoasă ar fi comparația, așa cum am primit-o cândva.

In viata, nu sunt atat de optimista. Mi-am gasit aliat in cuvinte, dar e o indrazneala prea mare să cred că pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic din ce astern pe foaie la rang de valoare și singurul meu act de curaj e acela de a ma reda public intr-o alta forma.

In rest sunt prapastioasa si solitara. Am oameni buni in jur care nu-mi permit prea mult izolarea. Dar frenezia Olguței n-o am in viata traibila chiar daca nu sunt extrem de vesela, sunt un om căruia îi place să rada și asta mă salveaza. As avea poate și ceva exaltare, dar din pacate sunt prea infipta in realitatea asta cruda, indulcita doar de oameni și de vorbele lor.

Toamna mi-e dor de tata. Azi, m-a luat dorul prea de dimineață. Când am prea multe griji, mereu îmi apare tata în gând de parcă Dumnezeu mi-ar arată că și ele înseamnă viață și că tata, din păcate, acolo unde e, nu le mai poate avea.

Adevărat, dar eu parca tot îl aud:

Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”