Dimineața îl găsi înghețat învelit cu perdeaua de la ușa bucătăriei de vară, unde dormea de obicei și unde s-ar fi aflat și acum dacă nu s-ar fi blocat ușa. Coșul  gol îi ținuse loc de pernă, iar motanul Grigore l-a mirosit și miorlăit toată noaptea. A sperat degeaba că poate zgomotele tigratului să-l trezeasca pe Boss. Dar Boss avusese seară de pocher cu băieții și la câte sticle goale zăceau lângă tomberonul prea mic pentru astfel de obiceiuri, nu avea nicio șansă să-l audă până spre prânz. Se trezi anchilozat si privi în zare, poate, poate vedea țipenie de om. Nimic. O liniște nesfârșită și un țipăt de pescăruș rătăcit. Atât.

Scutură încă o dată ușa, dar ca prin farmec se deschise și din ea iesi o fată cât o ghindă mai mare, cu o privire alungită de veveriță, și o aluniță pe sprânceana stângă. Avea să observe toate astea deodată, fără să  gândească, de fapt, că ieșea din camera lui. Ghinda nu vorbea, nu zâmbea, nu dădea vreun semn de stânjeneală, ci trecu așa ca o nălucă, trimițându-și pașii înainte și păstrându-se  înapoia soarelui ce se instala încetul cu încetul. Deschise larg mâinile ca o îmbrățișare sublimă, iar el abia atunci observă mersul șerpuitor și cămașa de in, prea transparentă și prea puțină chiar și pentru o ghindă.

Fata strălucea în razele cuminți și pe nisip pașii ei deveneau peceți tulburătoare.  Îl strigă pe Grigore să vadă dacă nu cumva vreo vrajă de noapte îl transformase în pisica asta de fată, dar Grigore torcea în coșul pe care-l răsturnase din greșeală cu piciorul. Boss nu se trezea, iar el era prea înghețat să mai continue urmărirea cu privirea, încât intră în odaia lui de om trecut prin multe, dar mai ales prin farmece de femeie, încât acum tremura doar inhalând mirosul ghindei. Făcu iute o cafea și puse apa si pentru ceai, dorind să omoare astfel orice aromă de tinerețe și neprevăzut, nebănuind că nu-i despărțea decât vreo zece ani. Ghinda apăru în prag cu mâinile pline de scoici și cu nisip ud curgându-i printre degete.

Nu o întrebă nimic, doar din privire o îndemnă la ceai sau cafea. Surprinzător alesese cafeaua, dar nu-l lăsă să i-o toarne în ceașca aia gălbuie cu smalțul sărit, care vorbea despre rom și seri bărbătești petrecute aici în pustie. Scotoci și găsi o ceșcuță albastră, precum marea și își turnă singură din cafeaua turcească în care Mateo pusese puțin cardamon.

-Și cimitirul maritim? Unde e cimitirul aici? -se auzi dintr-o dată glasul ghindei;

-Pentru asta am venit, iartă-mă că ți-am ocupat camera, dar tata era aseară prea beat ca să mă recunoască!. Știam că seara duci peștele rămas la cherhana, în definitiv nu s-a schimbat nimic esențial pe aici, deși..

-M-am gândit ca te puteai întoarce acolo! Te-a chinuit Grigore aseară și eu pe tine! Îmi pare rău!- șopti fata căreia nu-i dădeai mai mult de 18 ani când ea avea aproape 30.

El nu răspunse, căci se părea ca fata știa totul, că avea desenat în minte fiecare amănunt dar că a dorit doar să-i confirme că e ea, copila aceea de 10 ani, cu aceiași ochi mirați în care încă se mai zărea întrebarea anilor ”de ce a trebuit să plece de acolo pentru a trăi la București?„ Nu se mai intorsese niciodată așa cum nici în Dobrogea nu mai călcase de când….

Ar fi intrebat-o cum a venit acolo, în orașul uitat de lume dar nu și de Dumnezeu, unde doar o șalupă te-ar fi cules din disperarea care ți-o dădea orarul vaporetelor, dar nu mai conta. O vedea acolo, în carne și oase, când, de fapt, doar auzise despre ea, de parcă făcea  parte din legendele greu de crezut din juru-i.

Mateo avea origini genoveze și tare se mândrea cu asta, deși sărăcia lui era atât de mare încât renunțase ușor la titulatura de Don Mateo, așa cum renunțase și la cea de pescar, pentru a fi om bun la toate pentru Boss.

Boss avea o căsuță din lemn, renovată cochet, modestă, doar cu cele trebuincioase, dar perfectă pentru câțiva oaspeți. Pe ei îi plimba la Letea, la Cardon,  înspre tărâmul cailor sălbatici, printre nuferi protejați de lege, pe canale ascunse ale Deltei, singurul loc unde cresc liane viguroase și încolăcite puternic, formând hățiș de netrecut. Erau preluați, cu un jeep sau o mașină rusească de teren, și plimbati prin pădure, în siguranță, printre dune cu cel mai fin și schimbător nisip, printre copaci exotici până la stejarul despre care se spune ca are câteva sute de ani. Unii vedeau frumusețea și ineditul, alții doar pufneau din nas a prea mare deranj pentru o natură care își cam făcea singură de cap.

Cu ei străbătea brațul Sulina până la vărsare în mare, mergea la pescuit cu lotcă cu motor, îi trimitea singuri la cimitirul cu pietre roase de timp, sătul să povesteasca și să repovestească legende cu pirați, prințese, îndrăgostiți sau surori care plecaseră în neființă îmbrățișate sau la Farul muzeu de care nu era atras câtuși de puțin. Nici de stereotipul cu cele două mașini de politie si ambulanță care s-ar fi ciocnit in singura intersectie a orasului, și nici măcar de ciudațenia cu numerotatul străzilor, fără de imaginație, precum strada I,II, III, IV, etc.

-Cu o căutare pe google-ul ăsta al vostru rezolvați problema poveștilor, repede! – le spunea el plictisit de insistența lor

Cu greu făcuse rost de locul ăsta ascuns, atât de aproape de plajă, dar destul de ferit de ochii curioșilor care l-ar fi inoportunat cu cerințe de turist obișnuit cu luxul de acasă și nu era deloc genul de om căruia nu-i plăceau poveștile. Ba îi plăceau cele cu mare, naufragii, lupi de mare, valuri și furtuni mâncătoare de inimi tulburate de marinari, îi placeau poveștile vechi de cand iedera si sulfina înca creșteau pe zidurile clădirilor cochete; povestea cu drag despre cât de important fusese portul Sulina cândva, când hamalii câștigau peste tot o liră iar aici primeau 4. Povestea despre fluviu și tributul lui, despre cum se pierdea în mare si cum se pierdea și el în privelistea aia in care apele se linisteau în intinderi grandioase. Nu se sătura niciodată de asta și excursia lui favorită era la Farul cel Nou, unde putea să admire nesfârșitul. Culmea, deși ar fi putut renunța la asta, el o făcuse prioritate, de parcă încă ar mai fi căutat ceva pierdut cândva..

Nu vorbea, în schimb, niciodată de Ghinda și de mama acesteia. Niciodată. Și Mateo se temea de asta, azi.

În tot timpul ăsta-cât își plimbă el gândurile printre frânturi de amintiri- Ghinda plecase să-și caute poveștile din cimitir, iar genovezul nostru știa că va cauta si mormântul mamei sale. Era acolo, pitit printre cele ortodoxe, având o cruce din piatră albă la căpătâi și un far în miniatură așezat pe ea. Lângă ea era cel cu frunze de stejar, despre care el nu știa mai nimic, dar de aici îi rămăsese gândul cu ghinda. Ce ciudat!

 

 

Devenise una din legende,  pe când Boss trăise intens una din aventuri,  când era doar un simplu îndrăgostit de oraș fără gânduri de stabilire. Birul l-a plătit chiar el fluviului, neașteptat. Nu se știe exact ce s-a întâmplat, dar un drum la Farul vechi s-a transformat într-o căutare de zile si nopți. Elvira nu fusese de găsit, iar ceața care persistase peste ape a facut să se audă urlete de durere și chinuri de om nebun care nu înțelegea cum fusese posibil ca ea să dispară subit de lângă el.Legende cu duhuri rele, vină chinuită pentru că nu ascultase că era nepotrivit plecării de pe mal îl macina si acum, la 20 de ani după.

De câte ori se lăsa ceața aia deasă, mai ales primăvara și toamna, Boss aprindea un felinar mare pe terasă, fuma pipă, bea ceai de Volbură de nisip, specie protejată, care ajuta la insomniile lui și din care păstra cu sfințenie pentru astfel de ocazii și asculta vuietul apelor. Uneori își cufunda mințile în băutură și pocher, ca aseară, nebănuind că până și Ghindelor li se vor face dor și își vor căuta stejarii.

-Va avea o surpriza, Boss! – gândi Mateo cu glas tare;

 -Se anunță ceață de mâine!, iși continuă el ideea.

 Ghinda va afla, în sfârșit, povestea completă a unui Far în ceață, poveste cu tribut și iubiri pierdute. Dar poate, în sfarșit, va arăta ca povestea e vie și trăieste prin ea într-un loc în care miracolele încă există și legendele  se mai scriu și acum prin vieți de oameni care trăiesc magic într-un loc în care Dumnezeu și-a lăsat daruri fermecate.

Descifrarea lor ar putea fi…încă…taină!

Eu v-am lăsat azi una, cu ghinde și stejari, cu faruri și ceață, cu pescăruși și nisip de aur, cu volbură și cimitir cu legende, cu o Sulină pe care nu am văzut-o de 30 de ani dar pe care încă mă plimb pe faleza-i, până la vechea Fabrică de conserve, unde am mâncat pește cald, caci ea era în plină funcțiune; fac drumul acela de 2 km până la plajă, dărâm cu ochii gardul peticit spre cimitirul piraților, prind nuferi galbeni în pupilele mele mărite de mirare, beau apă sălcie de Dunăre, mor de cald în excursii toropitoare doar pentru a vedea pelicani și faruri lăsate în istorie. Dar cel mai puternic sentiment  a rămas, adânc în mine, când am ajuns la momentul eliberării, când fluviul și-a trimis apele, cu vestigii de lumi diferite, într-o matcă de nesfârșit. Soarele apunea iar mie azi..mi-a trimis, semn de scris, frumosul trăit. Ca si Ghinda m-am intors într-un loc de poveste, tot pe la 10 ani sau mai bine,  în unul din locurile unde am lăsat puțin tribut al devenirii mele. Sunt Stejar acum. Mulțumesc, Doamne!