A tăcut și vorba,
S-a dus pe munte
Să asculte liniștea cerului
Și flori de colț cum dorm.

A tăcut pasul care nu pășește.
Nici zgomot de piatră nu e.
Nici sfârâit de asfalt topit,
Nici clinchet din udul pietrei cubice.
E o surzenie totală!

E liniște dar nici pe aceea nu o aude nimeni!
E doar o aparență că totul ar fi,
Că ar putea,
Că ți se pare!

În timpul ăsta, prin fisuri de celule rătăcite
Efervescent, două libelule albastre
Zumzăie fericite!
Nimeni nu le știe!

Pe perdeaua albă se cred ornamente de bal.
Casa tace, ele se zumzăiesc din nou,
Se răsucesc, se așază ca pe niște șezlonguri,
Spre tihnă!
Și iar se face liniște!

Pe jos, un motan numără aripi de libelule albastre.

Și iar am tăcut!
De ciudă!