….potecuță, asta e pentru tine, să-ți treacă frica de căței. E de la mine, de acasă. Buturuga mică răstoarnă carul mare, da?
Etichetă: lup
Toto tomberonezul şi „circulaţia osului..în natură”
Orice am face noi – şi că-l ţinem în casă (recunoaştem vinovaţi, e singurul ce doarme cu noi în pat, la picioarele noastre), şi de-l spălăm, parfumăm, dichisim; că îl scoatem la plimbare şi chiar e singurul cățel ce ne așteaptă, cuminte, în mașină cât ne miscăm, pe repede înainte în astfel de cazuri, prin locuri în care dumnealor nu au voie – Toto ştie că e tomberonez şi se poartă ca atare.
Păi, cum sare el pe poarta şi ar vrea sa se alăture căţeilor ce bântuie pe strada noastră, niciunul din cei de acasa nu îl egaleaza. Cum caută, pe unde nici nu gândești, semne cu pământ şi iarbă, inexistente în curte, te umple de admirație, căci e demn de o perseverenţă fantastică şi nu se lasă până nu se cocoață în vreun ghiveci amărât smulgând victorios și ultimul fir verde pe care-l vede. Ei, astea nu stiu daca sunt chiar semne de tomberonez, dar acela că nu se atinge de crănţănelele lui până nu se asigură că nu primeşte mai degraba vreun oscior, cât de mic, sigur ne îndreapta spre aceasta concluzie.
Să vă povestesc întâmplare:
Aveam un singur os şi 6 bucati căței. Câstigatorul a fost, bineințeles, Lupu’-Băiatu’, care nu a fost chiar încântat de el, ci pândea, mai degrabă, intrarea în casă, de unde îl priveau…alţi ochişori pofticioşi. Toto, supărat, s-a instalat in fata uşii, care fiind doar din geam termopan, ne asigura privelişte completă. Si s-a uitat, şi iar s-a uitat şi a salivat, şi ne-a privit cu repros. Nimic. Osul se micşora sub colţii lupului. Profitand de neatenţia noastra, Izi, maidaneza – primul câine care a fost vreodată la noi în casă cu drepturi depline, și care , seara, la culcare se retrage tacticoasă spre locul de culcuș, făcându-ne pe noi să glumim mereu că și-a luat garsonieră – iese afară, fură osul, iar ăsta mic tot ca în fetiţa cu chibriturile rămâne. Mergem la culcare, numărăm căţeii şi ne dă cu virgulă. Toto reuşise, cumva, să ajungă la oscior şi nu se dezlipea de el, deloc. Oricum l-am fi momit, el ronţăia de zor, aşezat confortabil pe bancuta din curte.
După un timp, cu ton ridicat, reuşesc sa-l chem în casă, căci nu aș fi avut chef să ne trezească într-un concert de lătrături, când am fi dormit mai bine; însă, pe la ora trei, cand Mihai s-a dus la baie, a iesit si ăsta micu’ afară şi s-a întors cu osciorul lui. În pat. N-am văzut, dar am început a auzi, căci, în liniştea nopţii, se evidențiau zgomote gen ronţ, ronţ, chiţ, chiţ, mai rău ca şoarecele de acum ceva vreme – altă poveste cu mari urme lăsate prin mine. L-am despărţit de comoara lui, aruncându-l pe terasa din spate, unde Zara-lupoaica.. parcă-l astepta, vigilentă. Maaaare greșeală, ronţ-ronţul revenea cu ecou, în interior, iar Toto privea cu jind şi ușor nedumerit, spre pădure.
Nu ştiu ce s-a mai intamplat ca am adormit beton, dar ştiu ca dimineata, tomberonezul meu, era fix la usa de la terasa uitandu-se după comoara lui – osuţul fermecat. Ne-am distrat şi i-am promis unul doar al lui, căci nimic nu-l face mai fericit, chiar dacă nu suntem darnici mereu cu astfel de „recompense” căci efectele secundare sunt, iar sănătatea lor contează. Dar, din cand în cand, parcă mi-e drag sa vad mutriţe fericite..de tomberonezi.
6- Lupu’-Băiatu’ în vizită la Catchy
Vă spuneam că mă cheamă Lupu? Lupu Tîrnoveanu. Nu m-a căutat nimeni, aşa că am fost adoptat. Gata, e definitiv. Am şi buletin. Suntem cam mulţi, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi stau şi eu pe aici. Mintenaş se fac doi ani. Doi ani de poveste pentru toți. Pe mine nu mă recunosc veterinarii, zic ca am întinerit și mă-ntreabă de zor: „Mă, tu eşti tu sau eşti altul?” Tare mă mai încred și rânjesc a bucurie, aşa cum fac seară de seară, de am mai primit o poreclă, „Colonelul Fasole”, cică de la rânjit fasolea dinților. Alerg și mă țin tare și, mai nou, am o bucurie imensă, căci, deşi creaţa şi blondul au zis că s-a terminat cu adusul animăluțelor acasă, de două luni am o nouă prietenă, o pisicuță născută în luna mai, anul acesta; o deşteaptă și o isteaţă, cu un botic ca un pupic, cu nume de franțuzoaică. Fifi mi-a aratat că nu sunt suficient de bătrân, că încă mai pot …restul…tot pe catchy
Lupu
Vă amintiți povestea lui? Mai e puțin și face anul. Un an cu un câine ghiduș care are o mulțime de porecle noi: Colonelul, Fasole (pentru că rânjeste ”fasolea” la mine de cate ori vreau sa-l scot afara din casă), Elvis, pentru că atunci cand se enervează i se ridică blana și așa cam mare, Grasu, Pofticiosu, Ghidușu. Pisic nu mai avem, dar aventurile sunt altele și tot mai frumoase. Mi-am dat seama că evit să pun povești cu animăluțele mele, dar asta nu vreau să o pierd. O găsiți într-un loc unde lumea se înghesuie mai mult decât pe bloguri mititele.
Lupu-Băiatu’ Tîrnoveanu…te salut lume!
Doar să le laşi
Am unele zile când, din pagini virtuale sau scrise cu cerneluri magice, cad cuvinte calde, moi, cu miros de acasă sau de sine, care parcă-ţi şoptesc, încet, la ureche, arii deja ştiute, înfiorându-te de atâta cunoaştere simplă, de ropot de gânduri curate, simţite, trecute deja prin toate cotloanele sufletului de parcă cel ce a scris acele rânduri te-ar fi cunoscut pe tine şi te-ar fi desenat prin puncte şi linii, prin slove ştiute doar de voi doi. Simţi cum tangoul vorbelor te seduce fin, clasic şi fără prea multă stăruinţă, iar tu nu înţelegi de ce te simţi atât de bine în fiecare pagină, de parcă te dezveleşti, minut cu minut, în rânduri ce nu le-ai mai văzut niciodată până atunci.
Sunt oameni care, parcă, scriu doar pentru mine. Oameni care trăiesc prezentul, trecutul şi viitorul într-o îngemănare perfectă, fără reproşuri şi priviri urâte transmiţând putere, forţă şi senin, împăcare şi preaplin de iubire, dar mai ales dăruire către semeni. Pe asta din urmă nu am învăţat-o niciodată, dar o trăiesc prin lumi zugrăvite de alţii, în culori vii de vară plină şi garnisită cu flori la urechile cuvintelor.
Astăzi, tolănită pe covorul alb de lână, am simţit gust de acasă în fiecare celulă, am primit cuvinte doar de mine ştiute, dintr-o copilărie cu bunici-părinţi, cu lumi de poveste în care ”a fost odată” e esenţialul, iar ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” e basm doar, diferenţă notabilă pentru un copil ce s-a trezit, în viaţa, asta gata mare. Când caut cuvintele altora, îmi dau seama, însă, că găsesc, din întâmplare sau nu, cărti minune sau articole ce scot la suprafaţă taine cunoscute doar de unii dintre noi, în întâmplări obişnuite, cu o cadenţă simplă, unde un măr copt şi mirosul său de scorţişoară umple un gol despre care nici nu ştiai că mai există.
În acele rânduri auzi doina blajină a unui drum de ţară dar şi marşul vreunui tren accelerat ce te poartă din satul tău cu nume ciudat în oraşul invidiat de o lume întreagă. Realizezi, fără surprindere, că îţi doresti să afli despre un timp comun, trăit de alţi oameni, după canoanele vremurilor dar cu forţe interioare diferite. Că te regăseşti e de la sine înţeles, dar mori de plăcere să simţi bucuria lor, sentiment care pe tine te-a încercat domol şi reţinut.
Azi m-am scurs în cuvinte şi tot azi Lupu-băiatu’, lupuşorul meu domesticit, cu guler de primăvară, şi ochi de toamnă m-a citit intens şi curios. Cu botul aşezat pe vârful picioarelor mele îmi citea nedumerirea şi ofta, se răsucea încet şi mă mai citea preţ de o atingere fugară pe braţul meu stâng. Dacă mă simţea zâmbind se ridica pe lăbuţe şi îmi lingea uşor chipul, de parcă ar fi înţeles perfect şi începutul şi cuprinsul. Doar sfârşitul nu l-am citit niciunul dintre noi doi. Ni se părea prea devreme, prea brusc şi in plus prea era frumos sentimentul asta de apropiere între real şi ireal, între ştiut şi ne-ştiut, între mirare şi certitudine. Uneori cuvintele de care ai nevoie te găsesc, cu siguranţă. Doar să le laşi.
Ps. Acesta este modul meu, Nicoleta, de a-ţi spune că am citit una din cărţile de la tine. Nu vreau să spun care şi nici de ce cred eu că ai avut dreptate, sau in ce ai avut, dar îţi mulţumesc.