Strada era atât de pustie, în dimineaţa aceea plumburie, încât, parcă, nici nu semăna a stradă. Era ca o potecă şerpuitoare ce străjuia clădiri mici şi gri, scorojite pe alocuri, iar pietrele, ce săreau in urma paşilor, nu făceau decât sa întărească ideea asta de sălbăticie nepotrivită din mijlocul oraşului. Părea mai degrabă un loc mărginaş, un drum de sat rătăcit prin umbrele oraşului. Nu ploua, dar din streaşini curgeau, parcă, lacrimi de dimineaţă durută.
La un moment dat, strada se îngusta atât de tare, iar clădirile aflate faţă în faţă păreau a-şi da sărutul vremurilor de odinioară. Torsada de la intrarea uneia dintre ele era atât de uzată, încât abia de mai puteai zări modelul întortocheat al pietrei cu trecut incert. Iederă sălbatică se încolăcea, ca o vrajă, pe coloanele firave ale zidurilor și pe câteva elemente de metal, puse parcă pentru sprijin tăcut. Dantelăria aceea trimitea răcoare și foșnet discret şi nu mare mi-a fost mirarea când, dintr-un balconet cochet, singurul element decorativ intact din acel loc, o pisică sări în ghiveciul gol al unei ferestre ovale.
Mieună rugător; coloratura glasului ei făcându-mă să uit că mă grăbesc şi că nu-mi plac dimineţile ce seamănă a noapte scurtă. Am dat totuşi, nehotărâtă din fire, să măresc pasul, dar o bufnitură puternică mă opri. Pisica, cine alta, făcu un viraj scurt, ocolind un burlan găurit şi mi se aşeză în cale, privindu-mă curioasă. Nicio scânteie de teamă nu se zări în ochii ei , dar nici nu mă lăsă să o ating, simţind, pesemne, încruntarea nefirească a chipului meu. Un clopoţel de alamă zornăi şăgalnic în mersu-i fin şi de data asta îmi atinse picioarele, ştergându-mi, cumva, praful de pe pantofi. Negura dimineţii părea strânsă ghem pe toată strada aia unde pisica era singurul semn de viaţă. Restul era încremenit, de parcă vraja iederei sălbatice fusese aruncată asupra locului cu scop precis. Sau poate o foarfecă magică decupase un crampei de poveste dintr-un basm uitat de timp cât să facă omul mai slab de înger să simtă toate acestea doar încetinindu-și pașii pe o stradă ce părea că doarme. Eu tot cred că sunt clădiri ce au inimi care bat mai tare și pe care doar unii le aud, făcându-i să-și ridice privirea din pământ spre detalii care cer ochi și suflet, cer mângâiere care nu costă nimic, poate doar o lacrimă de emoție.
Iubeam pisicile negre, doar că aceasta părea mai mult decât o pisică, ca şi cum o fiinţă omenească ar fi fost prinsă în corpu-i fin şi delicat. Hotărât lucru, noaptea – fie ea și din aceea ce se scurge-n dimineață – imaginaţia mea o ia razna.
Nera, căci aşa scria pe zgărdiţa ce o purta elegant la gât, ajunsese, printr-o alunecare controlată, pe prima treaptă al unui intrând, într-un demisol aparent insalubru. O uşă albă, cu inserţii metalice, era străjuita de un brad împodobit cu ghirlande aurii. Am zâmbit scurt şi am privit mirată la locul misterios în care timpul nu părea că se mişcase vreodată. Pisica o zbughi spre castronul ca un pocal aurit, ce se pare îi era destinat, atrăgându-mi astfel atenţia către o tăbliţă: ”Madame Nera, clarvăzătoare’‘. Uit de graba ce o avusesem prinsă în mine şi cobor două trepte: ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni”.
sursa foto: pisicaneagra.com
Mă împiedic de o sticlă de lapte aşezată strategic la uşă, pisica dispare ca prin farmec şi zgomot de sticlă spartă îmi pune picioarele în funcţiune, fugind, cotropită de gânduri mirate, până spre capătul străzii. Tremuram şi alergam febril, convinsă fiind că cineva îmi urmăreşte paşii. Sub un oblon, ce scârţâia plângăcios, alte trei fire de iederă păreau cascade de verde în anostul clădirii şi făcură să mă opresc pentru un minut. În urma-mi nimeni nu părea a se ivi şi, ca o dezlipire de idee, prin faţa ochilor îmi trecea stăruitor inscripţia de pe uşă. Mi se părea o veşnicie şi nu înţelegeam de ce dimineaţa întârzia să apară cu lumina ei. Strada se lărgi dintr-o dată şi visul părea a se curma din faşă. Totul dispărea de zici că nici nu ar fi existat aievea. Ce prostie! Doar n-am să cred că madame Nera şi-a făcut rondul de noapte într-un trup de pisică?!
Miros de cafea şi pâine caldă îmi alungară frimiturile de poveste aurie. O mâţă din vecini părea a fi deranjată de un plisc ciripitor de pasăre intangibilă şi mieuna tânguitor. A mea dormea ghemuită pe jumătatea mea de pernă. Părea tare mulțumită. De fapt, mulțumită e mereu, oriunde s-ar așeza.
Pe noptieră, o carte de vizită, cu o pisică neagră gravată, dădea a-mi spune că visul meu nu a fost tocmai vis. ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni. Madame Nera’‘.
poveste scrisa in 29 august 2014, repostata 1 mai 2017
