Peste inima sortirii am pus plânsul meu de rouă
așezat-am-n gardul vieții crizanteme și trei frunze,
sub sprânceana dintre vise mi s-au decojit vreo două
amintiri nepământene, pământene doar pe buze,
când, rostite, ard în flăcări, mistuind și trei suspine,
pe băncuța de la poartă legeni, iar, îndepărtări,
prinzi în păr o urmă vie și miros de nemurire,
când icoanele din suflet îți zvâcnesc a adevăr.
Pui în coș câteva mere, un colac, și vin, și mirul
din trecutele parfumuri ce te năpădesc din nou,
iar în grâul fiert în tihnă să poți pomeni din viul,
ce îl porți încă în tine, adunat din neamul tău.
Se sfințesc bucate plânse și fântâna de la poartă,
rostuiești, cum știi mai bine, deși tot te-ar dojeni
ochi blajini ce par aievea, care încă te mai poartă
într-un gest aidoma, parcă, și te-or face a zâmbi.
Iar prin mărul care-mparte, cu covrigul, îmbucătura,
tu te simți, din nou, micuță, pe băncuța de la gard,
ești cu inima-mpăcată, iar cu dreapta ta de mână
îți faci cruce a pomenire și te simți în brațe luat!
Azi, în satul meu, mama a făcut rugăciune și a dus bucate întru pomenirea celor duși!
