Gând de catifea: Pe mine nu m-am întâlnit la timp.
Nu. M-am rătăcit în ani și zile căutând drumuri, lumină și iubire simplă. Nu știu cum făceam, dar ajungeam la răscruce des, prea des, repetativ. Drumul bun era însemnat cu albastrul. Cel tumultos cu roșu.
Nu știam. Vedeam culorile si tinerețea mea alegea, ca la coridă, însângerat și viu, flamenco spre tango, bătut în pantofi roșii, chiar acolo pe drum, de fiecare dată nou. Uneori, primeam un umăr alături, o strângere de mână, o privire de catifea, dar, de cele mai multe ori, dantela vieții mele se sucea și răsucea, in neprevăzut, ca o pânză de păianjen, care se ținea de un fir mai mereu. Eu, agățată de el, nu-i dădeam drumul. Cu forța aceea ce părea ca un fir de borangic mutam, însă, munți. În mine creșteau povești zilnic, le măsuram cu barometru de neiubire și le închideam cu șapte lacăte.
În exterior, mergeam cât să fiu, să exist, dar nu să trăiesc. Arareori, cu o bucată de pâine și un pahar de vin îmi împărtășeam destinul și-l descântam a noroc. Să renunț? Niciodată. Ați gândit vreodată că dantela e făcută din gol și plin. Asta am fost și eu. Gol cu plin.
În clipele mele dantelate și mature, îmi îndreptam atenția asupra altor țesături. Puternice dar fine, delicate dar confortabile și mereu îmi aduceam aminte de ai mei. Mă vedeam des, pe aleea ce ducea în pădurea din cartierul unde am crescut, cu sora mea alături, îmbracate în rochițe de catifea de velur cu floricele mărunte, strânse în talie cu funde diferite, roz a ei, verde smarald a mea. Mama si tata, în urma noastră, își umflau piepturile a mândrie și drag. Eu, atentă, delicată, călcând de zici că-mi suceam gleznele, sora mea jucând șotron și chicotind a viață fără griji. Mirosea a primăvară și zambile, a Paști, a tămâie și a colonie aspră, a săpun Fa verde, furat de sub bluzele mamei. Ăsta era momentul perfect, iar dacă aș fi fost întrebată dacă vreau să mă reîntorc, de acolo aș fi făcut primul pas. Doar că primul meu pas mi-a părut rătăcit, în realitate. Nu știam, însă, că, de fapt, era perfect. Am aflat.
M-am purtat mult prea prețios, neputând explica ce nevoi mă consumă și nici discrepanța între ce simțeam și ce arătam. Ascundeam amănunte, porniri, dorințe. Clocoteam a catifea roșie.
Și acum îmi e greu cu unii oameni să port discuții firești și să le povestesc ce simt, ce-am vrut, ce n-am izbândit sau ce credeam eu că nu e izbândă. Nu îmi iese, iar atunci nu îmi ieșea nici atât. Aflam din mers lucruri pe care doar le bănuiam, mi se confirma faptul că afinitățile și instinctul își vor pune amprenta pe felul de a fi, fără să realizez, la început, asta. Confortul afectiv îmi e ca o țesătură perfectă. Uit ades, însă, că ceea ce nu-ți place, nu poate fi explicat, indiferent că e despre oameni, viață sau doar un loc unde energia nu îți e benefică.
Par un om care se întoarce în timp, în realitate însă doar poveștilor le las bucuria asta, eu privind doar în față, cu siguranța în ceea ce sunt și voi fi, catifea cu umbre de culoare în nuantele vieții atât de darnice cu mine. Bucurie. Împlinire. Uitare, pe alocuri. Acceptare deplină.
Între timp, tinerețea mea îmi pusese flori în păr și inima în dantelă de macrame, să nu uit cât de fragil e totul. Și cât de prețios.
Ființă dragă mie, mi-a spus ca mă bănuieste că aș fi în perfectă comuniune cu turcoazul. Avea ea semne. Uitandu-mă atent, în jur, confirmam. Uitasem de unde mi se trage.
Rochia mamei de catifea verde turcoaz mi-a rămas ca o nevoie. Iar cea de dantelă violet cu inserții argintii și nasturi îmbrăcați în același material, înșirați pe jumătate de spate și pe mâneci, până la cot, pe o croială strânsă, apoi încrețită ușor, în sus , ca într-un tablou de epocă, mă înfioară și acum. Eram pierdută. Niciun alt veștmânt nu mă încânta la fel. Asocierile mele se duc peste tot, circulă prin copilăria și tinerețea mea și încă mă aleargă.
Îmi amintesc de unchiul meu, fratele cel mic al tatei, cum avea bucuria lemnului bun și trainic, cum recunoștea o piesă de mobilier autentic oriunde s-ar fi dus. Avea în sufragerie o canapea jilț, tapițată de el cu o catifea de culoarea somonului, într-o broderie impecabilă sau cel puțin așa îmi părea mie. Părea pictată, iar piesa de mobilier te făcea să te simți regină într-o cameră de zi. Văzuse piesa într-o gară, (să tot fie 40 de ani atunci), aruncată, dezmembrată, chinuită. S-a asigurat ca nimeni nu o revendică și a adus-o acasă, mângâind-o cu privirea lui căpruie, dăruindu-i parfum de viață nouă. Parcă simt adieri de liliac si iasomie, de lemn de cedru si de vanilie caldă, ca o emblemă a lucrurilor care nu mor niciodată dacă nu sunt lăsate să moară. De există un parfum cu aceste esențe, lui i s-ar potrivi și acestor pasiuni dantelate. Nu-mi permit să zic că de la el moștenesc bucuria pentru noul vechi, pentru pictura pe mobilă și pentru candelabre ce mă fac să am propriul meu basm, dar onorată aș fi să o pot spune.
Greu aș fi explicat celor din jur de unde bucuria mea pentru lucruri pe care le porți greu și cer momente deosebite, de ce preferam să îmbrac bluze albe cu volane la mâneci, care se vedeau atât cât trebuie de sub sacou, doar pentru că aveam parte de cea mai frumoasă dantelă de bumbac, făcută de mână. Am purtat-o până s-a destrămat și îngălbenit și am căutat cu ochii una la fel, deși sunt cincisprezece ani de atunci. Nu. Originalul era desăvârșit. Sau de ce fusta mea de catifea bleumarin era cel mai des îmbrăcată, deși, la cât era de lungă eram banuită că mă îndrept, mai degrabă, spre vreun spectacol de cor sau ceva în gen, decât spre serviciu zilnic. Nu îmi păsa și bine am făcut. Tinerețea are dreptul să-și poarte hainele ca pe medalii, cu mândrie, fără să îi pese de priviri dezaprobatoare.
Am purtat astfel de lucruri chiar și în momente ale zilei deloc inspirate doar pentru că iubeam atingerile lor de mătase și de moale, de plin, de fin, delicate cât să mă simt femeia femeie cea mai mult dorită și mai puțin iubită, cum credeam că sunt atunci sau poate chiar am fost. Mereu am fost introvertită, căutând ce mi se potrivește, împiedicându-mă de oameni și lucruri care nu mereu îmi erau înțeles. Nu o dată am cumpărat câte ceva care semăna cu ce aveam acasă sau dubluri ale unora luate cu bună știinta de frica timpului cand nu vor mai fi la indemana. Imi amintesc ca la vremea cand am citit despre Brâncuși și modul lui de a trăi tradițional în mijlocul Parisului, am descoperit și aspecte pe care nu le-as fi bănuit în superficialitatea trecerilor mele. Nu mi l-as fi imaginat creator de costume de scenă pentru baletul acelor timpuri și m-au uimit prieteniile atat de diverse pe care le legase în atelierul lui. De ce amintesc asta? Pentru ca expresia femeia de catifea mi-a amintit de gentlemanul de catifea care era Erik Satie, promotor al muzicii ambientale de azi, cel care deși extrem de sarac, iși cumpărase dintr-o mostenire douăsprezece costume gri de catifea. Îmi imaginez, cu puterea minții, cât de ciudat ar fi putut părea celor din jur. Se zice că la moartea sa, în incaperea unde erau doua piane unul deasupra altuia, jumătate din costume erau neimbracate. 88 de umbrele și douăsprezece costume de catifea puneau ciudateniei varf și duioșie, demonstrandu-mi, insa, mie, ca alegerile noastre pot fi bizare celorlalti, dar numai noi stim de ce altfel nu am putea exista.
Târziu am rememorat totul și am căutat lucruri care să-mi amintească ce iubesc, să las deoparte amănunte care omogenizează, să mă bucur de filigranul prezentului, cosând goblenuri de cuvinte, în tablouri înrămate în suflet. „Fii special prin diferențe nu prin asemănări”,mi-am spus de ceva timp, iar întâmplarea de mai sus îmi dovedește că am dreptate.
Cat despre mine – păcat și multă muncă, tumult și însingurare, pasiune și priviri de gheață, răscruci de drum cu însemn roșu și popasuri de inimă, parfumate cu puțin Noa de la Cacharel, parfumul meu, parfumul maturității mele, cașmir și mătase într-o perlă, care va rămâne mereu indiferent de ce alte parfumuri mi-au acoperit trecerile.
Cu o pelerină lungă de catifea gri, grea, de bumbac, mi-am purtat pașii prin zile festive, ca o castelană. O am și acum, sperând că încă voi mai avea când să o port, peste cizmele mele lungi, tot din catifea, neagră de astă dată, carora le-am prins o floare mare de piele, tot într-o nevoie de spectacol.
Deja nu mai eram într-un moment răscruce, dar eram într-un moment triumf și simțeam că pot să-mi permit să fiu femeia femeie, femeia de catifea, femeie iubită, în sfârșit.
Aș scrie în neștire, vorbind de atâtea lucruri pe care le ador cum e pardesiul lung, de catifea neagră, pe care ultima oară l-am purtat la lansarea singurei mele cărți despre care nu prea vă vorbesc. Chiar am fost întrebată de ce nu fac asta niciodată.
Și simt cum pânza mea de păianjen revine dantelat, și mă face să vă spun că mai e nevoie să țeși la ea, să adaugi, să revizuiești, iar apoi, în forma perfectă, să se arate așa cum merită, așa cum merit si cum e viața mea de acum, cu gol și plin, dar îmbinate armonios sub o croșeta a unui Creator care a știut mai bine ca mine ce mi se potrivește. Și cine, mai ales.
Dantelat vă vorbesc deseori, catifea îmi sunt uneori poemele, dar nu uit nicio clipă că, de fapt, eu sunt o povestitoare, femeia femeie, cu ruj roșu, ani mulți, bucle rebele, cu îndrăzneală și forță de catifea, alegând, la răscruce, drumul cu însemne albastre, de astă dată.
Corida rămâne în spate, sub o eșarfă de catifea roșie și câțiva picuri de sânge, semn, să nu uit că fiecare rătăcire a fost, de fapt, o caramidă.
Trecut în prezent și prezent în trecut, în dantela viitorului dintr-o lume palpabilă, căci suferința nu poate să apară decât acolo unde oamenii se privesc ochi în ochi.Restul sunt rătăciri, experiențe.
Și, din nou femeia femeie…pulverizeaza discret esență de iubire mirosind ….a frezie, lăcrămioare și mătase…uitând amănunte, păstrând miez.
Parfum de liniște și perlă …tot Cacharel, nu se poate altfel, cu amintiri albe, de pe o trenă lungă, brodată, învăluind începuturi binecuvântate într-o biserică din centrul orașului meu, pecetluind iubire dantelată, zâmbind în buchet de cale colorate a dragoste caldă.
Pe mine nu m-am întâlnit la timp, dar nu știam că era mai bine așa, pentru că m-am întâlnit când trebuia, cu cine trebuia, iar orice întâmplare a adus sau a luat exact ce era nevoie.
Și nimic nu e prea mult, nici măcar un strop de parfum în plus cât să mă amețească puțin….catifelato-dantelat…zâmbind a libertate de mătase și a mosc alb, înșirând mărgăritare.
Am scris toate acestea pentru Mirela și povestea parfumată, recunoscand că, pentru prima dată, tema îmi apartine și de aceea am renunțat la modul meu de poveste trecând prin mine lucruri cu parfum de catifea, dantelă și mătase, lumea mea blândă pe care o recunosc și o voi trăi astfel și de acum încolo, cu recunoștință. Eu mulțumesc celor care au scris și vă invit pe voi sa-i descoperiti.
Și pentru că Universul îmi răspunde, chiar dacă nu se potriveste cu povestea parfumată, dar se potriveste cu mine si povestea mea de catifea, mai las un semn:
