La drum cu înțelepciunea:

 

Am cunoscut o doamnă …ca o poezie,

Avea pe față harta poveștilor nescrise,

Mi-a zis, senin și ferm, că în a sa „călătorie”

A reușit să făurească ce promise…

 

Cândva,  când firul vieții era netors și lung

Iar timpul nu părea pe inventar,

A înțeles, rapid, că lumea e-un amurg

De lași ca azi-ul tău să treacă în zadar.

 

Oamenii-s nestatornici, în schimbare,

Clipa de-acum trecută-i, pentru ei, într-o secundă,

Toți vor ca noul să le fie stare

Si eșecul cel mărunt în „mâine” să-l ascundă.

 

Îmi prinse mâna și-mi fixa privirea,

Eram, așa, ca într-un legământ:

–Măi, fată dragă, eu mi-am știut menirea –

Să-mi plimb ideile pe acest pământ,

 

Să le-nfloresc și să le cos cunună,

Chiar dacă le scoteam din amintiri,

Sau dacă nu știam, lună de lună,

Ce anotimpuri trec, ce vremuri, ce simțiri,

 

Grăbiți și plictisiți toti trec furând

Timpul, ce e trezit la rang de importanță,

Fac loc din coate, grabă semănând,

Uitând de tot, de capătul de ață

 

Ce s-a-nceput, cândva, în împletiri cu vise,

Cu fericiri de-o clipă și amăgind iubirea,

Lasă, tu, timpul, celor nepromise

Și nu uita să îți trăiești secunda,

Căci nici nu știi când te-o fura pe tine timpul …(Cel nesfârșit!)

 

Și nu uita să te iubești mai mult,

Să nu mai porți dureri închipuite,

Căci neiubindu-te te arunci într-un absurd

Iar oamenii din jur  se vor ascunde,

 

 

 

Se vor feri de chipul tău cel trist,

Și vei fura, din nou, timp zbuciumat.

De-ți vei descoperi frumosul, orice pesimist,

Va fi, pe loc, de tine subjugat.

 

 

 

Ferește-te de cei ce-ți fură clipa,

Și dreptul de a fi în simplitatea ta,

Nu trebuie s-ajungi, ca mine, la Antipa,

Să știi ca viața ta e doar a ta.

 

 

 

O vei trăi doar tu, ținându-te de mână,

Cu orișicine-ți va-ntelege firea,

Iar tu vei ști ca mâinele-i o glumă

Și că-n secunda clipei îți crește fericirea!”

 

 

 

Am mers lung drum cu doamna-poezie,

Glumea și-n ironii subtile se zugrăvea, discret,

Priveam pe geam și ceru-mi părea mie

Că dă tribut pământului, atent

 

 

 

Să-i lase cât mai mult culoarea… în amurg,

În roșiatice desene spovedite,

În răsărituri aburite care curg,

De parcă firele sunt împletite

 

 

 

De sus în jos, de jos în sus,

În contopiri dumnezeiești, hotărâtoare,

Și-am înțeles că apusu-i nu-i apus

De nu-i observi secunda la hotare.

 

 

 

Cuvintele sunt pentru toți

Le avem în noi, lucru simțit

Dar unii pun vorbelor roți

Plimbându-le cam ilicit,

 

Rotindu-le în fonduri triste,

Fără regrete și nici sens,

Ne-ntrecem, des, pe coridoare,

Până vom renunța din mers

 

 

La cei grăbiți să se mândrească

Prin ce au cules din  împrejur,

Uitând că or să obosească

Delapidând fără cusur.

 

 

De vă-ntrebați ce-i de furat,

Uitați, pe loc, e doar un gând,

Pe scena vorbei am consemnat

Tristeti de o clipă, murmurând.

 

 

M-așteaptă o lume de …aflat,

În veșnicul necunoscut,

Să facem troc: am de-nșirat,

Zâmbet primesc, eu o salut!

 

Mi s-au rotit în  primeniri de clipe,

Trăiri ce-n inimă s-au scris pe rând,

Dar am știut ca viața n-o să țipe

De-o prind,  la colțuri, ..ore numărând.

 

 

 

Privit-am chipul doamnei-poezie,

Dormea, senin, fără asfințit sau răsărit,

Îmi dărui secunda  menire să îmi fie

Și s-o primesc ca pe-un tribut…

 

 

 

Într-un etcetera….primordial

 

La drum cu înțelepciunea-am fost

La drum cu rost..