Nu mai știu sa îți vorbesc firesc. Strecor metafore și când îți așez lingura de ciorbă. În supă, printre bucățelele de morcov, alea de îți plac prea mult și de neînțeles pentru mine, pun vreo două emoții poetice. Mă asigur ca nu vei păți ca în filmul acela în care cei care gustat din mâncarea bucătarului primeau și lacrimile sau zâmbetul acestuia. Nu mi-aș dori să îmi cunoști toate secretele. Oricât de multă iubire ar fi, omul trebuie să păstreze în sine, cu lacăt de cleștar, măcar o fărâmă de gând nespus, virgin, cuminte, un gând omidă care, totuși, nu se va transforma în fluture de cuvânt rostit.
Nu mai pot vorbi firesc. Mă uit la tine și văd corăbii înecate în ochii tăi sau piscuri de munți cucerite doar cu puterea inimii tale. Și îți zic, atingându-ți fruntea:”Iubitule, ce cărări întortocheate se simt în tine, azi, dar stai să îți servesc cina, să îți ofer un pahar cu vin, iar mai apoi, poate, cutreierăm împreună pe pietrele gândurilor tale!
Nu mai pot vorbi firesc, iar tu zâmbești fără a râde de mine, spunându-mi că, de fapt, tu ești însurat cu o metaforă. Iar eu tac alb, din nou, și îmi scutur mânecile de cuvinte culese din tine.
