Orașul în care timpul s-a oprit
Noaptea coborâse pe pietrele cubice tropăind a singurătate și torcând fuior de ceață. Era o vreme să nu scoți nici nasul din casă, dar gazul din lampă se terminase, lemnele dădeau lumină ca ale stelelor și ceaiul de mentă nu potolea freamătul ce o cuprinsese în cămăruța aceea cu perdele de dantelă franțuzească. Le primise în dar și le cocoțase, înnodându-le șic, să nu le smotocească Pan, motanul cu lăbuța scurtă, cum observase ea că are, deși el se străduia să meargă țanțoș de parcă ar fi fost mare grozăvie să se arate așa cum era. Îl bănui de o vanitate pisicească și se amuza de cate ori il vedea pasind, de parca era pe o scenă cu spectatori invizibili. Acum torcea în cosul cu lavanda, și bobițe mov i se adunaseră în blăniță, semănând a decor de Craciun, însă până mai adineauri trona pe sobă, într-o măreție absolută.
Timpul încremenise. Fusese plecată de acasă, la o mânăstire, timp de două anotimpuri – vară și toamnă- dar după ce terminaseră treaba, se întorsese în căsuța ei de pe dealul cu salcâmi și brazi. Luase cu ea ce putea duce cu două mâini, dulceturi, zacusca, tocană de legume, compot de struguri, ( preferatul ei), nuci și mere. Făcuse pâine și mirosea a lume pământeană, a biserică, dar cel mai tare mirosea a nesinguratate. Parca tot neamul ei se adunase la masa sa simpla, in trei frimituri de paine și in miros de izmă creata.
Uitase insa sa cumpere gaz, uitase sa îi spuna lui nea Vasile ca vine, uitase ca zapezile apar pe neasteptate, chiar daca nu era decat 15 noiembrie. Toți o dojeneau că locuieste singura, atat de aproape de pădurea care vuia ca intr-un basm cu vrăjitoare, dar de cand Pan venise cu ea de la calugarite, ei nu-i mai păsa. Îi plăcea foarte tare. Avea timp să viseze, să cadă pe gânduri, să privească salcâmii și brazii, cerul, noaptea și stelele. Avea timp să scrie scrisori pentru doamna Amalia, învățătoarea din satul de lângă mânăstire. Îi promisese că va face asta.
Cu șalul pe umeri, coborî și urcă până la nea Vasile. Un drum alambicat, așa cum erau toate orașele-cetate. Doar că, abia atunci observă că furtuna scosese din pământ un salcâm destul de viguros și îi blocă accesul pe poteca din spatele casei. Înțelesese de ce sunt din ce în ce mai puțini salcâmi și de ce îi tăia lumea. Încercă să o ia pe drumul principal, dar nimeri într-o groapă cu apă, cascată ca dintr-o poveste cu zmei. Se cățără pe gard și ieși la liman, pe piatra cubica. Trop-trop-trop, părea că e o fantomă în orașul în care timpul s-a oprit, și că toți au nevoie de un sărut de prinț să iasă din starea de împietrire. Doar ea și gândurile sale se mișcau, cu grijă, într-un întuneric de smoală. Parcă și câinilor li se luaseră graiul; doar clopotul bisericii anunța că a trecut de miezul nopții. Se va speria nea Vasile, gandi ea, dar nu renunta stiind ca e posibil, mai mult ca sigur, sa fie treaz, căci avea meteahna jocurilor de cărți și de la el oamenii uitau sa mai plece.
Aluneca, se udase toată pe ghetele ei de gheișă, cum îi spuse B. când i-a zarit prima dată picioarele. Zâmbi amar, ca de o amintire cu iz de tutun și se bucura cand ajunse pe coamă. Încremeni.
Orașul i se asezase la picioare intr-o mantie albă, își pusese diademă de lumini și o striga pe nume. I se paru ca a luat-o razna, ca are inchipuiri pe care nu le-ar fi simtit astfel decât in camaruta sa, unde îi era permis sa aiba orice viziune. Se strecura langa troița pusă de nevasta primarului și se odihni, o clipa, pe banca așezată alaturi. De fapt, trei scanduri batute in doi pari țineau loc de margine de popas. Numele ei se auzi din nou ca un ecou și de data asta se ridica si mari pasul. Nu se depărtă prea mult, că tot malul acela de pamant se surpă cu tot cu cele trei lemne. Troita ramase cu fundatia in aer, ca si cand era suspendata pe un fir de speranta. Se agata de gardul lui nea Vasile, fara sa realizeze ca a ajuns la destinatie.
