Se strică lumina în capul podului. Casa părea o cocoașă pe inima muntelui și bătrâna își strânse basmaua sub bărbia moale ca de catifea plușată. Cineva parcă-i zâmbea sub ciobul ăla de lună. N-avea somn și nici nu știa că n-are. Nu mai avea de mult nimic. Doar nădejde și o privire în Sus, albă și blândă, ca un soare pe cerul nopții. Dumnezeu, în timpul ăsta, se așezase dincolo de culme.
– Probabil, are o treabă importantă!, gândi bătrâna în timp ce își încheia rochia cu flori mici albastre;
Aprinsese o lumânare de-aia de pomenire, de la ultima colivă făcută Lor. Aceasta nu voia să-și țină flacăra și ea tot privi în Sus:
–Doamne, ești? Zi, Doamne, vii să vorbim?, își plecă ea genunchii peste tihna locului, mângâind, cu ochiul, icoane adormite pe ziduri plânse;
Dar Dumnezeu avea ceva de făcut și îi făcu semn în lumânare să-i zică tot, că aude.
–Îmi șchioapătă o idee, Doamne; ce-ai zice să mă muți din vârful ăsta de munte, să nu mai aud lupii, să nu-mi mai fie dorul cusut cu roșu, să nu-mi mai bat cu pumnii inimii neputințele, să nu mai vorbesc cu ulucile din gard și cu pietrele ierbii, iar cerului să-i dau vorbele mele lungi? Ce zici, Doamne? Sau măcar răspunde-mi cum e lumea asta croită, de eu m-am dus din lăuntrul ei în afara mea și mi-am pus truda în casa asta laolaltă cu tăcerile și cu amintirile mele pe care parcă mi le tot încețoșezi, Doamne?
Luna se zbătea în ciobul geamului, într-un răspuns viu ca un foc care arde când tare, când încet, punând cuvinte ce păreau a se vedea, dincolo de ochi:
– Tanti Lină, știi tu ce m-ai rugat când ai tras zăvorul după ultimul plecat? Să nu te las singură. Și nu te-am lăsat! Ți l-am trimis pe Mitruț, cel din vale, să-ți are, să-ți dea zăpada, să-ți aducă pâine și bucate, să-ți pună lumânări și tămâie pe prispa casei, acolo unde se bat mâțele pentru locul cel cald și gândul bun pentru odihnă, să-ți umple casa de cărți pe care să le buchisești în taină, așa cum ți-e plăcerea de o viață. Ți-am lăsat vederea bună și sănătatea cât să nu-ți pui oftaturile în rugăciuni, și te-am lăsat să-ți prinzi înțelesul în fiecare floare apărută, în fiecare zăpadă pe care ai lăsat-o în urmă, în fiece rod din cămara ta.
–Dar, Doamne, cum să știu eu când vine somnul cel mare dacă eu sunt prinsă în vreunul mic și neînsemnat? Oare de asta iei lumina din capul podului cât să simt eu muntele că îmi cocoșează casa și pe mine? Și de ce simt, Doamne, că plutești cu noi prin văzduh, de văd oceane și mări, și goluri de ape, și zmeie colorate?
–Pentru că tu chiar te plimbi, Lină, cu mirul minții și zdrăngănitul viului din tine, tu te plimbi peste lume și știi mai mult decât un altul care pășește acolo dar uită într-o secundă tot. Tu ții muntele viu, tanti Lină. Tie îți apar ghioceii, primăvara, în curte, mari cât pumnul. Nu întreba ce ar fi aici după ce ai pleca-n câmpie sau în somnul cel mare! Cine ar mai pune leuștean sau hrean din acela de i se fac frunzele mari cât bradul din curte, sau cine ar mai ști ce plante-s de leac, ori că după sobă e mereu pitită o sticlă cu țuică și rostopască, numa bune pentru ficat și inimă veselă? Ții muntele viu, Lină, ții pietrele să nu se rostogolească. Din lacrimile inimii le ții, pe acelea pe care nu le rostogolești niciodată căci știi că ți-ar lua la vale liniștea!
–Doamne, știi că nu-mi plâng tinerețea și nici singurătatea. Umblu cu inima la vedere și cu roșul ei în cana cu vin, de împărtășanie; am prescură pentru spovedanie și pentru liturghie, tu nu-mi lipsești niciodată de la slujba Cerului și a sufletului. Mai am, însă, o întrebare, de rămân și mă aduni în bunele si relele mele, mă lași să mai aud bătăile inimilor celor dragi? Iar după mine, Doamne, în locul ăsta, o să lași grădina și curtea casei mele cocoșate ori cu verde pe poale și cu ghioceii muntelui zâmbindu-mi a alb?
–Ei vezi, ai pus două întrebări. La amândouă îți vei raspunde singură, aproape, Lină! Când nu vei mai auzi cântecul inimii, îl vei ghici în rostul din jur. Așadar, de ce sa pleci? Cât despre grădină, mai bine să nu știi, Lină! Mai bine să nu știi!
Dumnezeu trecu, din nou, pe partea cealaltă de munte, dar nu înainte de a smulge o gutuie și de a-și lăsa mirul binecuvântării pe raiul muntelui.
Casa se deșteptă, semeață, iar Lina își trase genunchii bătrâni pe scăunelul pe care ațipise ,,o clipă”. Își făcu semnul crucii, cu privirea tot în Sus. Mijeau zorii și boabele de rouă dansau pe pânze de păianjen, în capul podului.
-Oare am visat, Doamne?
-N-ai visat, Lină! Ai avut un somn mic și ai înflorit grădina, azi noapte, cu mine.
Din brazde zâmbeau tufănele și cocoșul parcă striga – tanti Linaaaaaa! Un balon albastru se tânguia pe parul de la poartă….ca o broboană de uimire colorată…
Oare am visat eu, de pe stânca umbrelor mele colorate? În definitiv, în curtea vecină, ghioceii nu mai apar de mult. Un bloc mare ne zâmbește alb și cocoșează muntele sub povara lui. Dumnezeu ….tace..
– Dialog imaginar cu Dumnezeu, #literaturacautopie
