Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.

Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În  realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit  o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.

Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești”  urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.

M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristică a fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața.  Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu  generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.

Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire  constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.

Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.

Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.

Articol ce răspunde provocării Libris – ??? ?-?? ?????? ?? ????? – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.