Umbre, prinți, prințese și …povești noi din nisip
Umbrele de pe peretele alb, ca laptele din hârdăul bunicului meu, tremurau ca într-un teatru cu subînțelesuri domoale. Se ridicau moțuri de frunze și se asezau, într-un dans aparte, pe liniile firave ale crengilor din corcodușul cu fructe roșii și zemoase, țesând decor pentru cele două abajururi de lampă: Prințul și Prințesa. „Prințesei” îi legasem, într-o dimineață, o eșarfă colorată, de mătase, să aibă voal de codană și să n-o confund cu staticul regal, astfel încât, diferențiate, cele două „siluete” îmi dădeau repezentații magistrale, în fiecare seară. Mă așezam pe marginea patului și încercam să descifrez scenariul.
Sora mea adormea, de fiecare dată, cu păpușa Sorin, în brațe, cu degetul mare în gură, cu colțul pernuței brodate, cu monogramă, așezat pe urechiușa ei cu cerceluși bleu, de argint. Eu nu aveam nici păpușă, nici cercei, iar părul îmi era atât de scurt tuns și atât de inestetic încât lumea îmi spunea „căprioara”.
Mie nu-mi păsa de nimic. Aveam umbrele. Erau prietenele mele, poveștile mele de seară. Aveam Prințul și Prințesa, abajururi cu tronuri… de copaci bătrâni. „Azi”, nu-și vorbeau. Prințesa se răsucise toată ziua și stătea cu spatele la Prinț. Părea că se așază în leagăn de crengi și că are cunună de frunze. Dansa visătoare și se tânguia a iertare. Nu m-a răbdat inima să nu o întorc spre Prinț și să-mi imaginez un sărut.
Mama m-a făcut la 16 ani. Era ea un copil cu copil. Îi eram taină și jucărie, îi eram suflet și ghemotoc cu ochi curioși. Prea curioși.. M-a crescut bunica, multă vreme, și, poate, de asta jucăriile mi-au fost puii și oalele, și căciulile mițoase, și noroiul din șanțuri și lutul care o ajuta pe mamaia mea să ascundă crăpăturile casei. Toate simplitățile pământului.
Îmi plăceau cuburile și plastelina, dar erau atât de plictisitoare, rigide și repetabile, încât tot lutul mi se părea cel mai ofertant, în joaca mea primitivă. Avusesem și eu jucării. Da! Mi-aminteam, cu drag, de un miel cu bentiță bleu și de o Scufiță Roșie care mirosea a petrol încins. Cum a apărut sora mea, cum fiecare jucărie a ajuns pe un câmp cu fantome care parcă-și strigau originile, dar fără să le recunoască nimeni.
Asa că-mi făceam jucării din umbre, din lut, din gânduri și povești. Pe astea nu mai putea să mi le strice nimeni, iar dacă stau bine și mă gândesc, nu mi le strică nici azi și încă mă mai însoțesc în episoadele mele copilărești.
In 2015, când am fost la orfelinatul din Odorheiu Secuiesc, am găsit acolo, copii care, parcă, îmi furaseră recuzitele copilăriei și le transformaseră în povești noi și puternice. Acolo, prefăceau lutul în cănuțe, ceșcuțe, oale și tablouri, se dădeau manifestații de teatru cu umbre și păpuși, acolo pictau lutul ars, dar cel mai plăcut a fost să observ materiale noi. Plastilina fusese retrogradată și așezată doar in amintirile mele. Nisipul kinetic și argila cu polimeri erau luturile prezentului.
Și uite cum Prințul și Prințesa puteau fi, în același timp, și abajururi de lampă, dar și figurine clare făcute din nisip menit să nu se usuce, să nu se risipească aiurea, care nu se lipea de mâini și nu murdarea nimic in jur. Magie. Plastelina mea rigidă era răzbunată.
Timpul aducea comori de simplitate în ateliere cu mâini harnice. Nu mă credeți? Mergeți în vizită. Și așa ar avea nevoie de noi. Oricând. Cu o găletușă de nisip magic îi adunați în șezătoare. Cu alte daruri i-ați ajuta sa crească.
Mie mi-e dor să le spun o poveste. Simt că vom face schimb, eu le spun una despre umbre, iar ei îmi vor da lecții cu povești vii. Fain troc, nu?