Noaptea se ridica uşor şi deasupra noastră bântuiau zorii dimineţii, amestecaţi printre scaune de autocar în mers. Mi-era somn şi picoteam inutil, încercând să iau parte la simfonia de expiraţii şi inspiraţii, unele chiar în tandem. Nu puteam. Scaunul meu era nedrept pus cu spatele în sensul mersului şi imaginea, care mi se înfăţişa generos în ochii mei obosiţi, nu mă îndemna la nimic. Organismul meu refuza să se dea bătut şi uite-mă cum încercam să-mi port imaginaţia în lumi pestriţe.

Niciodată nu mi-au plăcut nopţile albe, nopţi de nesomn şi zbucium, nopţi sortite eşecului din start, datorită plăcerii mele de a-mi consuma ideile în somn şi de a primi vizite nocturne in vise simple, fără zbucium, care să mă lase să mă odihnesc. Nu am învăţat noaptea, nu mi-am consumat amorurile până in zori de ziuă, nu m-am purtat în chefuri obositoare decat arareori. Pentru mine noaptea e sfanta şi caldă, e balsamul de peste zi care-mi alină orice gând rău sau întâmplare nepotrivită. Chiar dacă mă culc după miezul nopţii am nevoie de somnul prietenos şi magic, inconjurată de linişte sfântă şi întuneric cu clipocit de lună sau stele. Sunt fata nopţilor ca smoala  şi orice tulburare a tabieturilor mele mă nelinişteşte şi agită. Aşa eram şi acum, din păcate, într-o stare ca de beţie dulce din care nu aveam cum să ies, încă.

Mă chioram cu greu într-o revistă, de-aia, de ne spune,  de ne ceartă şi se dă mare cum le ştie ea pe toate. Mă gândesc că cele care scriu acele articole sunt nişte „famme fatale”, ceva, prea sunt îndesate cu soluţii în fiecare buzunar: şi când soţul vine supărat şi cu chef, dar mai ales fără, şi când e nevoie de ele ca gazdă, cu soufleul perfect crescut şi mirosul ieşit demult din casă, ba… persistând  în aer iz de chanel, dacă s-ar putea. Cât despre poziţia nu ştiu care, ce o aplică tocmai pentru a nu fi părăsite de iubitul, soţul sau ce s-o mai găsi prin dormitorul lor, cum zic fetele în articolul de la pag 34,  zău că le-am dat grad şi valoare şi mă fac de-a dreptul curioasă să le cunosc personal.

Uit ce scrie în celelalte pagini, pana la cea cu nr 34, răsfoiesc orbecăind încă vreo trei reţete de fericire, jur sa le aplic, dacă nu le uit şi mă fură din nou peisajul. Tot nu se ridică negrul ăsta al nopţii de tot. Motiv pentru care iau la purecat feţele tovarăşilor mei de călătorie. Pană să trec peste cei adormiţi, (piu…drace, ce limbaj am), mă uit la o fata tânără, zveltă, ca un fir de păpădie, cu bucle rebele, fix ca puful ce-l aminteam, parcă gata să-şi ia zborul. În contradicţie cu părul îi e faţa cea albă şi fină, cu nişte ochi în care se vede că se ţes întâmplări numai de ea ştiute. Îi surprind zâmbetul, ce pare să spună „dacă aţi şti voi” şi modul cochet în care îşi lasă capul pe spate. Mă intrigă cumva. Îmi vine să ţes chiar eu o poveste în jurul ei, mirată şi de faptul că nicio clipă nu şi-a scos telefonul, cum face majoritatea din autocar, chiar şi eu.

Cineva şopteşte-n telefon, monosilabic aproape, dar tot aud, un „te sun eu” şi, imediat, mă priveşte a scuză. Mă fac că nu am observat şi sar peste moment cu delicateţe. Fata păpădie se joacă cu mâinile pe geam, parcă încercând să prindă luminile între degete. Mai la dreapta, un bărbat cu un păr lung prins în coadă, în care observ o majoritate de fire albe, murmură fără ecou ceva, cred că ipod-ul lui răsună, în urechile proprii, numai muzică rock. Sar, din nou. Prea uşor de tivit poveşti în jurul lui. Bătrâna doamnă de la geamul cu numărul cinci din dreapta, rujată strident, de se vede în lumina asta difuză, aţipeşte periodic, precum găina, plecându-şi capul înspre faţă. Se trezeşte ruşinată şi iar are, şi ea, acelaşi gest de verificare, dacă a fost văzută, cumva,  de cineva.

Intuiesc privirea şi mi-o mut pe a mea spre o doamnă mititică, ca o bijuterie colorată şi foarte delicată, care dormea de-a binelea pe umărul unui domn la costum, cam tânăr pentru ea. Îmi torc o poveste despre cum se îndreaptă şi ei spre mare, într-o escapadă demnă de un love story, cu iz de amantlâc. Mi se va spulbera povestea, după un timp, când doamna bijuterie se va fâstâci grozav la trezire, văzându-se atât de intim apropiată de mai tânărul ei companion. Şoferul nu a pus muzică încă, dar după degete îi simt nerăbdarea şi ne dă încet deşteptarea cu o melodie a Direcţiei Cinci, „Am nevoie de tine”. Cine n-are, zic…şi mă trezesc de-a binelea în foşnituri şi căscaturi succesive.

Se aud telefoanele date pe mic, dar cu indicaţii precise. Cuiva îi e foame, altul se caută de cafea, mie îmi întinde cel din faţă o banană mică. Rămân pironită cu privirea pe el. Mă ferisem toată noaptea să-l adulmec, ca să zic aşa, prea avea chip de manechin şi gesturi educate. Nu-l refuz, dar am un  entuziasm controlat. Mai ar fi o oră şi ajungem. Pornesc o conversaţie timidă cu tipul cu banana. Bre, manechinul, frumosul, ce uitaserăţi? Se dovedi a fi de fapt culegător de folclor. Ăăăă! Adică, cântă? Adună cântece? Ce face omul ăsta? Mergea la Enisala şi nu mai ştiu unde prin Dobrogea, pentru nu ştiu ce proiect complicat. Vocea lui cu timbru grav se opri la un moment dat, când mă văzu pe mine atentă doar din politeţe.

 În sfârşit ajungem. Mulţumesc în gând că am avut inspiraţia să aleg acest mijloc de transport şi îmi iau cu grijă bagajul din burta autocarului. Băiatul folclorist mă salută scurt şi se depărtează, tocmai când telefonul lui suna: „Mă suii în dealul Clujului”.  Zâmbeam. Clujul era atât de departe şi atât de aproape, într-o secundă. Mă trezesc spunând: Bună dimineaţa, toamnă…la mare, fără soare! Rămas bun noapte albă din somnul unora în jocul meu!

Postarea face parte din provocarea de luni, a clubului celor 12 cuvinte, o temă fixă ce-şi spune ”Nopţi albe”. În acelaşi tabel găzduit de Eddie veţi găsi şi alţi bloggeri jucători. Eu am trişat, dar cum regulamentul permite, am reactualizat o scriere mai veche.