Sunt oameni care au rătăcit drumul,
Sau erau pe alte drumuri
Când le bătuse la poartă norocul.
Stim cu toții asta,
Dar, uneori, e bine să-ți mai aduci aminte,
Căci, nu știu cum, dar daca privești pe fața unora
Observi mulțumirea,
Vezi licărul acela ca și când te-ai topit
De drag când ai primit înghețata ta preferată
La cornet, fină și cremoasă,
Dar sesizezi și faptul ca multora le tună și fulgeră
Chiar si când e soare, de parcă regretă că în ziua aceea
Nu au stat acasă să-și aștepte binecuvântarea promisă.
Ce nu știu ei, e că o primesc oriunde s-ar afla,
E suficient să se uite pe colțul de cer potrivit
Sau sa stea liniștit pe o bancă, sub o umbrelă roșie,
Ori să se plimbe lejer, împiedicându-se de vreun alt trecător
Care tocmai ce i-a predat, ca la ștafetă, printr-o atingere întâmplatoare
Dar neîntâmplătoare, în esență,
Șansa de a simți și observa bucuria.
Uneori, oamenii merg pe drum împreună.
Văd aceleași stele, simt adieri din aripă de înger,
Se simt părtași în fericiri neînțelese de alții. Vibrează la unison.
Și totuși, stelele cad; pe umerii unora îngerii își strâng aripile;
Fericirile se împart – unul încă le simte, generos, ca parte a lumii,
Altul și le adună și le vrea doar pentru sine, egoist,
Să-i coloreze zbateri mărunte.
Sunt tot felul de oameni pe drumurile noastre,
Dar habar nu aveți că dacă îi privești din față
Multora le vei sesiza harul, darul, seninul și chiar păcatul
Însa tot ce îți va ramane ..va fi
Zâmbetul de catifea
Ce închide, ca o cortină, scena trecerilor noastre.
Pe drumul meu, mulți actori
Și puțini cei care nu amestecă plânsul lumii
Cu plânsul inimii lor.
Dar noroc că sunt și cei care zâmbesc
Ca și când au primit cornetul lor cu înghețata preferată.
A mea e de fistic, mentă si ciocolată cu lapte…
Precum surâsul meu.
Toarnă! Toarnă de sus, să iasă bulbuci!
Toarnă, toarnă…că nu dai de la tine…!
Umple până la semn, nici mai sus, nici mai jos!
De ce nu torni? De ce te-ai oprit?
Cine te-a încremenit într-un gest de poveste
Din cel al frumoasei din pădurea adormită?
Dacă ai şti cât am stat în acest basm?!
Un an? Crezi tu! Vreo cincisprezece!
Am stat în lumea viselor mult, prea mult,
Şi am plutit, şi m-am făcut că trăiesc…
Când, de fapt, îmi purtam paşii de somnambulă.
Niciun sărut nu mă trezea, nicio bucurie nu mă făcea să tresalt,
Eram ca într-o zi a cârtiţei.
Doar cei din jur erau alţii, iar uneori…visul rău se transforma,
Iar cel bun se sfârşea din faşă.
Dar ce fac? Ştiti deja povestea!
Aşa că soartă: umple, umple acum paharul!
Dă-mi licoare spumoasă, ca viaţa mea de acum!
Prinde-mi în cupa mea de cleştar visele viitoare,
Desi eu nu ştiu să citesc în ele!
Nu pot să le urmez:
Jumătatea mea bună e la fundul paharului!
Aşadar…umple-l, umple-l să nu stea gol nicio clipă!
Aruncă-ţi stropii tăi pe visele trecute
Şi şterge amarul din ele.
Mi-am primit demult sărutul
Şi de asta acum, nu mai fac…echilibristică în paharul cu vise al destinului!
Ups, l-ai scăpat! Sunt mii de cioburi aici!
O fi noroc? Sau nu? Ce bine că totul e doar o închipuire!
N-aş fi putut să mă zbat între vis şi realitate!
Prefer clipa. Clipa iubirii primite…
Ps: După aproape 4 ani…găsesc poezia mea, cu aceasta fotografie, cu etichetare facebook, ce e drept, dar fara link catre blog, pe pagina Smarald. Cine știe cate altele sunt preluate fără sursa, asa cum gaseam des, texte ciopartite, cu un autor pus gen: Adriana T sau chiar lipsa. Dar na, asta e….virtualul, pe alocuri…
