Mărgăritare-profil

Bazar cu obsesii

nebun
www. fungift.ro

Am obsesia cercului, a cireșelor, a melcilor fără cochilii sau cu, mă obsedează că locuiesc pe Dealul melcilor, și nu glumesc, v-am spus-o des. Am obsesia știutului și neștiutului, șoptitului și neșoptitului, nestrânsului, neiubitului, nedoritului, nemăsuratului, nepotrivitului. Am obsesia șoaptei și a forfotei, a tropotitului, vârtejului și a gândului nespus, am obsesii tainice, așezate, domoale, molcuțe cu vorbele soțului meu prinse în ele. Am obsesia albastrului, a pietrelor albe, a cuvântului alergat, obsesii de om mărunt, de om trudit, obsesie alb – negru, a albului nesfârșit, a trecerilor, obsesii de om obișnuit, obsesia ochelarilor mari de soare, obsesia mobilei pictate, a sforii, a pânzei de sac; am obsesii tricolore, cu gând de Păunescu, Sorescu, Nichita și Eminescu, am obsesia toamnei, a mirosului de scorțișoară, dovleac și brumă. Am obsesia fricilor, spaimelor, sărăciei, a îmbrățișărilor, îmbătrânirii și neîncrederii. Am obsesii cu amintiri de la Revoluție, obsesia uitării,  nu-mi lipsesc unii oameni și nu mă mai interesează ce oameni mă urăsc sau iubesc. Am obsesia clipei, a trecerii, secundei, obsesii de tablă, de cretă, de metal. Am obsesia neîmplinirii, a inspirației, imitației, a renașterii, obsesia redescoperirii, a feminității, obsesie senzuală, decorativă, cu puls neregulat.

Am obsesii cu greșeală, din greșeală și despre greșeală. Am obsesia ploii, a nasului lipit de geam, obsesie amară, lucidă, pragmatică, logică, matematică. Am obsesii oțelite, tăioase, povestite, obsesia roșului, cărămizilor, obloanelor, obsesia lemnului rindeluit, a buzelor roșii, a tușului negru, obsesia porțelanului perfect, a damascului fin, a cașmirului, a perdelelor cu pătrățele roșu-alb,  a pielii, obsesia gustului franțuzesc, a hortensiilor, obsesii crocante, obsesia ne-visării, a concretului, a sălii de fitness, obsesia pâinii calde, a clătitelor, a dulceții de zmeură, a mierii de salcâm sau de tei, a untului și a brânzei, am obsesia oului moale, a gătitului, gogoșilor, a mămăligii și pastramei de oaie, a cafelei râșnite, a biscuiților cu migdale, a bezelelor gen Pavlova, a prunelor uscate, am obsesii crocante, dulci-acrisoare, obsesia dantelelor de bumbac, obsesia broderiilor, obsesia cuferelor, obsesii de catifea, de vechi, de retro,  de vintage, obsesii rustice, a nesfârșitului, a munților și valurilor toamna, a mării iarna.

 Am obsesia aromelor, a libertății, a cuprului, obsesia fondului de ten beige, obsesii de smarald, de onix, a cerceilor mari, a gablonțurilor, obsesia cărților roase de vreme, a rochiilor, obsesii croșetate, obsesia unghiilor mici, mărunte, cu mâini fine, obsesia păstăii de vanilie, a crengilor goale, a moțului cu frișcă, a eprubetelor, a covoarelor de lână albe, obsesia mersului prin ploaie la Paris, obsesie de Sighișoara, de Casa Cositorarului, obsesia cameelor și a balansoarelor, am obsesia stalpilor de lemn, a sălciilor pletoase, a salcâmilor, a fierului, obsesia rafturilor ascunse, a coșurilor de răchită, a rogojinilor, obsesia draperiilor albe, pline, obsesii de sticlă, de bambus, obsesia jobenelor, a mirosului de tutun cu aromă de cireșe, obsesia oamenilor potriviți, obsesia rochiilor negre, a bulinelor albe pe o pânză bleumarin, a tocurilor, a cizmelor înalte, a celor militărești, a șalurilor și mânușilor fine, am obsesia candelabrelor de pânză cu franjuri, a cergilor maramureșene, a iilor, am obsesia brazilor, a verdelui din gradina, obsesia stancilor, a pantalonilor scurți, a pantalonilor de piele, a blugilor vechi; obsesia cămășilor albe, ale maieurilor, obsesia circului pe care-l detest, a magiei care nu mi-e dragă, obsesia mâinilor libere când port o poșetă, a imprimeurilor florale, ale dungilor marine, obsesia tablourilor grafice.

Nu-mi place să fiu fotografiată, nu știu să fotografiez, nu scap ușor de probleme care mă bântuie prin nepotrivire, nu-mi plac oamenii egoiști, nu vreau să știu secrete, nu-mi plac experiențele care lasă gust amar, iubesc munții, Canionul Sapte Scari, pe sor mea, pe mama, amintirile cu tata, cele din copilărie, urasc faptul ca nu am semnul de apostrof pe tastatura, iubesc oamenii originali, urasc sa ma simt stânjenită de vreo întâmplare, nu-mi plac anii tinereții mele, nesiguranța de atunci, bâjbâiala, imi plac ceainicele, gențile pictate manual, rubinele, jadul, chihlimbarul și bambusul.

Nu am obsesia ridurilor, nu am obsesia trecutului, ci a prezentului, nu-mi plac pepenii, am dependența de calculator dar fără obsesie, de animalele mele de companie fără să mă transform într-o „activistă”, nu suport telefonul digital, nu-mi plac semințele, mănânc rar alune, îmi plac Garou, Zaz și muzica franțuzească, ultima mea obsesie e năutul și sper să fac o obsesie pentru fluturi. Poate așa imi zboară și mie toți fluturii ăștia din cap pe care i-am numit …obsesii.

În definitiv, nu am nicio obsesie ci doar repetiții. Simplificat, e ca și când vii acasă cu un nou tricou alb, perfect, când zac, pe raft, zeci, la fel. Dar dacă-ți plac…

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Obsesia fericirii

Obsesia fericirii
Daria luă cartea pe care maică-sa o citea în fiecare seară şi cu glas hotărât îi spuse: „Citeşte! Vreau şi eu să-mi spui despre povestea din această carte care te ţine aşa de ocupată!” Pe Irina o buşi râsul, dar se prefăcu serioasă. În definitiv, de ce ar refuza-o? Micul ei tratat de care se săturase de la prima pagină, dar era musai de citit pentru prelegerea pe care o avea marţi de făcut în faţa studenţilor de la sociologie, nu era, clar, lectură pentru cei cinci ani ai Dariei. Da’ ce ? Ea ştia? O aşeză pe Daria în dreapta ei, îşi puse ochelarii şi cu o siguranţă demnă de un Oscar începu să dea prima pagină, ca într-o lectură reală şi uşoară:
„ În vremuri trecute, pe când oamenii purtau braţele întinse ca nişte aripi, de puteau zbura cu ele cu puterea gândului şi a vântului turbat, trăia o familie nevoiaşă, dar cu multă credinţă în tot ce făceau care aveau o fată ce se numea Fericirea.  Fericirea era tare deosebită. Avea nişte daruri magice de care doar cei din familia sa ştiau. Tare se mai fereau părinţii Fericirii să nu se afle că fata lor poate într-o zi să crească mare, mare, iar în alta să fie mică cât o pasăre colibri. Mai avea un secret, nu se întâmpla lucrul ăsta decât în preajma anumitor oameni. Nu ştiu ce anume din gândurile şi vorbele lor declanşau asta, dar dacă în faţa unora creştea de nu se mai oprea, în a altora rămânea mică, mică. Doar în familia sa, Fericirea avea statut normal şi obişnuit.
Mamă, dar Fericirea era copil, încă, sau om mare ca tine şi părinţii ei sau ca mamaie?, întrebă Daria cu ochii mari de uimire.
Irina îşi şterse un pic fruntea ca şi când ar ascunde şi întârzia o clipă răspunsul şi se gândi să-i spună Dariei cam aşa: –Păi, Fericirea avea totdeauna suflet pur de copil, indiferent de ce formă avea. Nu ţi-am zis că putea fi şi mică şi mare?, şi se făcu că întoarce pagina tratatului ei devenit poveste.
Nu ştiu cum, dar într-o zi Fericirea s-a gândit că trebuie sa meargă şi ea prin lume. De educaţia ei se ocupaseră părinţii;vorbea toate limbile pământului, cunoștea toate continentele, apele, oceanele; învăţase despre obiceiuri, tradiţii şi sărbători şi încerca să cuprindă fiecare segment. Nu a putut merge la şcoală, ca ceilalţi copii, datorită puterilor ei deosebite, dar tot ce trebuia să ştie era deja înmagazinat în ea, încă de la naştere. Aşadar şi-a întins braţele şi a pornit prin lume.
A ajuns şi la noi mamă?, întreba Daria din ce în ce mai somnoroasă
Normal!
– Când?
– Păi…în fiecare zi trece, dar nu o vezi…că e mică, mică…cât o pasăre colibri, nu ţi-am spus?
–  Şi mare…nu vine?
–  Ba…a venit, dar tu nu ai văzut-o, că erai bebeluş, şi atunci am văzut-o doar eu şi cu tati, dar noi o ştiam  că o mai văzuserăm şi altădată, iar tu, atunci, ţi-o închipuiai doar.
– Aşa …zi mai departe!, spuse Daria nerăbdătoare…
Şi cum zbura Fericirea, aşa liberă,  prin fiecare cotlon al lumii, era şi mai dornica de a trece peste tot. Toata lumea o primea exact cum era ea obişnuită: la unii se aşeza în casa lor sub forma ei mititică, iar la alţii nu îşi încăpea în piele, uitând să mai treacă şi prin alte părţi. Am uitat să spun că în fiecare loc care trecea lăsa câte o pană; tot aşa, la unii mai mare, la alţii mai mică. Şi niciodată nu rămânea fără pene, pentru că ele îi creşteau, magic, la loc. De Fericirea auzise toată lumea, dar mai ales Obsesia, fata cea mare a altei familii de la ea, din locul unde se născuse.
Părinţii Obsesiei nu erau prea atenți cu fata lor, nu aveau răbdare și nu ştiau prea bine cum să-i arate Obsesiei  iubirea lor. Credeau că e suficient sa o îngrijeasca și de restul sa se ocupe viața. Nu vedeau nici măcar că imita tot ce făcea Fericirea, dar ceea ce îi rămânea în suflet era o amărăciune și nicidecum veselie. Dar erau prea ocupați cu altele și au uitat sa-i amintească ce scurta e viata și cata nevoie avem cu toții să trecem prin fiecare clipă cu mai multă atentie, și  poate aşa ar fi fost si fata lor liberă ca Fericirea. Cu toate acestea și ei voiau ce avea fata cu pene vrăjite.
Atât se vorbea în casa lor de Fericirea asta, încât Obsesia se gândi să fie şi ea aşa cu orice preţ, ba… să o confunde lumea cu ea, dacă se putea. Şi unde era Fericirea, hop şi Obsesia după ea. Doar că, ea nu avea pene care se regenerau peste noapte, şi tot agăţându-se de fiecare lucru care ducea pe drumul pe care mergea Fericirea pielea ei se zgârîia şi puterile-i scădeau. Dacă pe Fericirea oamenii doar o simţeau, pe Obsesia aproape că o vedeau; prea deveneau încrâncenaţi pe chip, atenţi şi miraţi prin preajma ei.
 Într-o zi Fericirea se opri în faţa Obsesiei şi o întrebă de ce o vrea ca prietenă.
– Păi eu vreau cu orice preţ să fiu ca tine, să zbor şi eu, să am şi eu ce au ceilalţi ce le dai tu!
Atunci Fericirea se opri şi îi spune uşor:
– Draga mea, stăruinţa ta nu poate veni spre mine. La mine trebuie să vii împăcat, senin, să te bucuri de pomi, de aer, de soare, de viaţa însăşi. Să iubeşti oamenii, florile, animalele; să ştii cu siguranţă ce vrei, ce îţi place, ce simţi, ce îţi aduce folos sufletului. Eu nu-s decât o pană. Ia-mă, dar ideea ta fixă de a mă vrea nu poate decât să mă depărteze; eu nu ştiu să vin decât acolo unde omul mă doreşte cu adevărat, senin, natural şi firesc, cu credinţă şi siguranţă.

Şi ce a facut Obsesia, mamă? A renunţat?

– Nu, Daria…niciodată Obsesia nu a renunţat să fugă după Fericire, dar rar a mai putut-o prinde la o cafea. Fericirea rămânea doar acolo unde oamenii chiar credeau în ea şi în lucrurile simple.
-Mamă, ce fericită sunt!, se cuibări Daria la pieptul Irinei, încântată de poveste. Acum înţeleg de ce citeşti cartea asta a ta seară de seară. E cartea Fericirii!
Irina zâmbi de drag şi scoase din sertar o pană ce o păstra ca semn de carte de la bunica ei, şi o puse în palma Dariei zicându-i:
Ştiu, Daria…ştiu! Uite, Fericirea a lăsat şi aici un semn pentru noi. E mică pana dar depinde de noi ca ea sa vină şi să lase şi pene mai mari.
Noapte buna!
De noi depind multe, și obsesiile, și fericirea. Depinde ce hrănim mai mult. De un lucru insa sunt sigura, nu poti face pe nimeni fericit, daca nu te iubesti suficient cat sa fii fericit fara artificii ce nu dau decat picaturi din ea. Pentru o ploaie zdravana de fericire insa e nevoie sa te placi și sa-ti placa viata pe care o duci. Atunci uiti de umbrele și obsesii și lasi viata sa te spele de tot ce nu iți e de folos. Voi ce fel de pene aveti prin sertar?
obsesia fericirii
sursa: pinterest tatoo