Sunt ca fata împăratului pe când primise vrajă de somn adânc și pedeapsă să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească. Îmi trec clipe prin fața ochilor și momente care nu par ale mele. Sau sunt prea ale mele. Îmi zâmbesc crengi de salcie și două mierle cântăcioase mă ridică din patul meu pe care nu l-aș părăsi vreo lună. Îmi amintesc că s-au uscat trei tuia mici, iarna trecută, iar primăvara asta văd alte pagube prin partea ce se vrea verde, sub stânca-munte. Nu înțeleg niciodată de ce mor plantele, deși, la ce umezeală și umbră avem în curtea noastră, mă mir că încă mai trăiesc și cele ce sunt acum pe baricade, înfruntând urâtul de după gard, adică niște tranșee în asfalt ce anunță că blocului gata ridicat pe coamă de munte, în sfarșit, i se așaza si conductele pentru canalizare. Un haos, o mizerie, un zgomot nesfarsit, de care m-am cam saturat.
După o renovare ce mi-a mâncat timp, disponibilitate și multe altele, m-am trezit cu un ambient pe care-l asteptam de vreo sapte ani de zile. Toate par la locul lor acum, caci mai mereu făceam, vrei-nu vrei, mutari de vară, de primăvară, de ploaie, de soare sau doar de nevoie de schimbare. Mi-am pus, din nou, masa cu privire la oraș, am așezat copăceii să le pot da binețe permanent, să ne vorbim, să ne spunem una-alta, să mai schimb și eu vreo două replici…altfel mute. Imi raspunde, in schimb, Lupu’-Baiatu’, preocupat de starea mea fizică și mentală. Prea par obosită…și neatentă. Nu vă las fotografii, poate doar asta cu noul meu colț favorit.
V-aș întreba cum o mai duceți, ce mai faceți? Telefonul meu e „mort”, cică sunt multiple cauze, inclusiv la cartelă. Uneori sună, alteori nu. E mai bine așa. Lumea poate sa ma minta ca m-a căutat, eu că am vrut și mai trece o vreme. Adevărul e ca urăsc telefonul mobil, dar asta am mai spus-o. Prea poti fi gasit si cand nu vrei a fi gasit. Si mai recunosc..ca nu am chef de pălăvrageală. Cred ca mi se trage de la prea multe vesti rele ce mi-au parvenit prin el. Rar te suna omul cu bucurie. In general, ne impartim grijile si tremurul inimii prin silabe pe care, o vreme, refuz sa le mai rostesc.
Au trecut deja 3 luni din anul asta și nu mă bucur deloc. Dacă as avea 20 de ani nici n-as fi băgat de seamă, dar asa parca aud cuci cântand, din oră in oră, spunandu-mi să nu mă mai risipesc, să ador clipa, să mă bucur de toți cei pe care-i iubesc. Aveam ceas cu cuc. Pe unde o fi acum? De cate ori ajung la Sighișoara și văd figurinele din turnul cu ceas eu mă gandesc la cucul din cuibul cu rotițe. Sunt defecta, stiu.
Poate vă întrebati de ce nu mai postez nimic, de ce nu pun vreun poem, vreo poveste veche sau nouă. Adevărul e ca am fost prinsa în multe și că sunt conștientă că pierd mult timp în on-line în detrimentul celor reale. Am obtinut atat de multe in ultima lună! In plus, am realizat ca sunt dependenta de tot ce tine de virtual și ca imi place tare mult, mai ales cu cei cu care, mereu, am purtat un dialog, am împartasit un gand, o amintire, o senzatie. De asta și vreau să-mi rămână on line-ul o bucurie, o vacanta de-o clipa, în care să pot gasi tot ce nu reusesc a cuprinde cu gandul sau cu fapta. Si mereu ma-ntorc bucuroasa. Macar pentru asta.
De pe colina mea, cu o cafea in brate, intru in povestile voastre și mă inspirati.
Am bătut câmpii, dar de ceva vreme nu v-am mai intrebat de „bună ziua”. Sper sa fiți bine cu toții. Am o ramură de corcoduș înflorit și cinci frunze într-un soc. Tare greu se face primăvară în curtea mea, iar în sud ..deja e liliac in floare. Si uite asa, descopar ca, parca, timpul mai asteaptă sa se scurgă – undeva, florile deja se scutura, la mine abia de se dau în spectacol. O fi de bine, nu stiu.
Până una-alta, tot ce am putut face, a fost sa-mi fac spectacol in ambientul meu de zi cu zi. Acum, încep cu mine. Am nevoie si eu de niste redecorari de suflet si de trup. Multumesc pentru mesajele voastre, lasate pe privat. Recunosc, nu raspund la timp, dar o fac cu drag, atunci cand pot. Sa fiti bine, azi și mereu.
Când am cunoscut-o pe Laura, aveam deja 30 de ani, ea sărise de 45, parcă. Era o femeie cu un surâs minunat. I-aş fi spus zâmbet, căci pe mine, una, mă sperie surâsul Monalisei, dar, na, zâmbet ar fi prea mult, atât era de discret. Am cunoscut-o târând nişte acte. Eu le târam, pardon! Mi le înmânaseră şi mie ai mei. Habar nu aveam ce să fac cu ele. M-a ajutat ea, aşa din instinct, nici măcar n-o rugasem, dar prea m-a văzut încurcată.
O femeie minionă, blondă, cu poveşti la purtător cât pentru o sută de zile dacă ai fi avut timp s-o asculţi; desfăcea şi făcea cu îndemânarea altor zeci de mâini ascunse în cele două personale. M-a cucerit pentru multă vreme. Îşi crescuse singură copilul şi se mira şi ea cum reuşise asta fără să ajungă nici prea dependentă de acesta, dar nici exagerat de detaşată. Mi se părea că a făcut o magie lăsând-o atât de liberă şi prea zburdalnică pentru această lume.
Mă fascinau poveştile ei despre iubiţi şi amanţi, pe care nu-i vedeai niciodată prin preajmă. Părea tot timpul singură şi necurtată, dar jocul de cuvinte de la o conversaţie pe care o prindeai din zbor, aşa ca din întâmplare, mă făcea să cred că îi subevaluam puterea de seducţie.
Când o întrebam, cât puteam eu de discret, îmi răspundea ca o felină şăgalnică, la pândă după prada din preajmă:
„-Ia, aminte, Adriana, bărbatului să-i creezi senzaţia că eşti a lui, dar în acelaşi timp, gata să pleci spre altceva în orice moment delicat!
–Păi, şi nu-l pui pe fugă, în căutare de ceva sigur? Pare alunecos ce spui!”, însă nu-mi doream a dezvolta prea mult scorțoșeniile mele fără sare și piper;
Şi începea să-mi spună o teorie cum că jocul de-a iubirea e mai puternic şi mai excitant decât iubirea însăşi, consumată rapid şi terminându-se în suferinţă. O priveam cu un aer tâmp, deloc ascuns, ca și când i-aș fi cerut să dezvolte cu grijă ce spune, poate pricep și eu cum e cu amorul ăsta care pentru mine era o ecuație cu multe necunoscute. Avusesem, până în acel moment, numai relaţii ratate, dezamăgitoare şi rămăsesem cu atâta gust amar încât dacă-mi dădeai pelin să beau mi se părea mai dulce decât iubirea-minune zugrăvită atât de frumos.
Vreo cinci ani n-am mai văzut-o pe femeia cu chip de copil. Între timp îmi găsisem marea dragoste, când, din întâmplare, dăm nas în nas, în faţa casei ei. Mă invită la o cafea, vădit tulburată de schimbarea din viaţa mea. Mă grăbesc să urc, convinsă fiind că pot să-i şoptesc povestea mea miropolantă şi atât de aşteptată, care se concretizase mult prea frumos, între timp. Când am intrat, însă, m-a izbit un fum înecăcios, o scrumieră plină de mucuri şi zeci de batiste de hârtie aruncate, aiurea, …pe podea:
-Ce-ai păţit? Eşti bine? Ce-i cu bucătăria ta? Ai mult de lucru?, întreb timidă, în prima fază, dar din ce în ce mai tare și mai curioasă, suspectându-mă, în același timp, de vreo nepotrivire a întrebării.
Pe masa din bucătărie trona un calculator, din acela cu monitor masiv şi cu o unitate la fel. Parcă ocupase toată casa. Nici urmă de gospodina pe care o ştiam pe vremuri, …se pare, apuse. Arăta totul precum cartierul general al nepăsării şi suferinţei.
A urmat o lungă şi încâlcită poveste. O pusese ăl negru şi ceva coarne să o spioneze on-line pe fiică-sa. Era în nişte discuţii cu nu ştiu ce domn misterios. Fii’-sa plecase la studii şi ea s-a trezit luându-i locul într-un dialog timid, dar din ce în ce mai pregnant cu fiece zi. Devenise periculos, dar incitant. „Nimic nou sub soare!”, gândesc, amintindu-mi de plăcerea ei, aproape perversă, de a se juca pe ascuns, cu toate armele la purtător, iar în definitiv văzusem destule filme cu acest scenariu, dar niciunul live…sau, mă rog, aproape live.
Se trezea şi se aşeza în faţa calculatorului, dependentă de vorbele din neant. Adormea de cele mai multe ori pe tastatură şi îşi consuma relaţia, ore-n şir, în jocuri şi vorbe care mai de care mai năucitoare pentru mine. Arăta şi gândea ca un zombie. Parcă cineva o posedase şi îi furase chipul ăla frumos, de domnişoară şi lăsase în loc o umbră de femeie. Încercam să o ascult mimând o figură firească, care nu se miră şi nu judecă, până când i-am văzut lacrimile şiroind: „Şi aşa potrivire nu cred că am mai întâlnit, Adriana ! Simt că e bărbatul vieţii mele! Mă topesc de dorul cuvintelor lui!„
Pragmatica din mine, omul acţiune, care nu crede decât în vorbe petrecute deja, nu viitoare, o întreb uşor:
– Păi, şi ? Nu vă vedeţi şi voi? Ca oamenii?
-Ah, nu! Nu vreau! E constanta mea de zi cu zi, farmecul vieţii mele! Să-mi stric eu povestea? Şi dacă-i însurat? Ce fac eu a doua zi?
Trăieşti, nefericito!, îmi venea să-i strig, dar muţenia de pe buzele mele s-a transpus repede într-o mască de consternare, că aproape am fost dată afară din universul fetei mele;
–Nu pot, e ca un drog. Îl urăsc şi îl iubesc deopotrivă, dar am nevoie de el. Am nevoie de povestea asta!
Am plecat mulţumindu-i cerului că n-am luat-o razna în perioadele mele de căutări. Am întâlnit-o după alţi doi ani. Plimba o fetiţă mică, în cărucior, nepoată sau aşa ceva. Mi-a şoptit discret:
–Ştii, atunci, l-am întâlnit într-un sfârşit!
–Da?, răspund eu tâmp, de parcă mă lovise prostia hâdă. Şi?
–Ei, m-am vindecat! Îi murise nevasta atunci, de-asta avea toate citatele alea ameţitoare la purtător, dar trăia cu o doctoriţă tinerică, dar fără vorbe la ea, anostă! M-a iubit pentru că-i spuneam ce vrea să audă şi nu primea de dincolo! De la EA! Şi nici nu era o tipă prea mişto! N-a mers nici cu ea, nici cu mine. Oricum plec în Spania! Am întâlnit pe internet….
N-am mai ascultat-o, mă uitam la ea cu tristeţe, având eu surâsul ăla al Monalisei. Nu de îngăduinţa, nu. Ar fi fost prea nedrept pentru amintirile mele cu ea din trecut, dar cu mirare. Era prea mult pentru mine. Totuși, povestea mea cu Laura, cea cu chip de domnişoară, mi-a rămas întipărită în mine ca un semnal de alarmă, pe care să-l folosesc atunci când totul ar putea să se declanşeze ca o nebunie, aşa cum am simţit-o eu acolo. Ca la tren, mâna mea se îndreaptă uneori spre acest semnal care ar detecta o dependență. Știu că le am, însă sper să nu deraieze prea tare în vreo poveste cu final neașteptat.
semnal de alarmă dintr-o poveste …mai tare ca sexul
