Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Unde se duc anii când se duc?

Unde se duc anii, când se duc?
Unde se duc anii când se duc?
Unde se duc anii când se duc?
Mi-am început ziua cu o întrebare. Oare câți ani am? Oscilam si mi-era neclar, și nu știam cum reușesc să „uit” asemenea „amănunte”. Tocmai observasem ca e ziua unui om care mi-e tare drag și citisem postarea altei dragi a carei zi de naștere e mâine. Greu mi-am venit în fire, m-am scuturat bine de toți anii și m-am trezit gândindu-mă unde se duc, când se duc, toți anii ăștia multi?
Eu nu-mi dau seama decât daca mă uit in oglindă și vad una care seamănă cu mama, cu tata, cu alții, dar parca mai putin cu sine. În plus, tot zilele acestea, la vestea plecarii unora dintre noi, de ăia buni și tineri, te întrebi daca ai făcut destul cu viata ta si daca nu-ti ies toate, cat din cele facute deja iți ajung sa te simti multumit? Oricum, atunci nu mai știi, dar până atunci? Că uite, nu ne intreaba nimeni daca am trait suficient!
Eu nu mă pot minți cu nimic dar pot minți despre altele, cu remușcări sau nu, insa ceea ce nu pot face e sa ma pacalesc pe mine.  Eu voi sti totdeauna cat  am lăsat sa se vada și cat pastrez in sine. Nu totul se spune, nu totul se strigă, nu  se lasa liber orice gand. Daca i-am dat drumul pe drum, totuși, rar îmi mai retusez cate o stare,  dar nu voi spune că-s mai roz decat sunt. Admir oamenii roz de prin jur care asa sunt, nu-s vopsiti de ocazie. Sora mea, soțul meu…ei sunt oamenii mei roz, dar v-am mai spus-o.  Nu voi zambi doar ca dă bine, nu voi face mai mult decât pot. Probabil, nu voi fi unul dintre cei care au reusit sa bifeze multe in viata, dar va bifa cate ceva ce aduce liniste.  Nu mă consolez, dar nici nu voi dramatiza pe nereușite. Azi,  alt om ghiduș îmi zicea ca vieții și nouă ne-ar sta mai bine vesele.  Adevărat. Dar nu debordez, nu mă pricep. Cum spuneam, prefer să se vadă realitatea, nu cosmetizarea, am cosmetizat eu pe nedrept chipul tinereții. De unde să fi știut că nu e nevoie? A propos, dacă  sunteți tineri și nu vă place de voi, așteptați să treceti de 40. Atunci, va veți admira frumusețea chipului. Din fotografiile din arhiva, apoi pe asta de-l veti primi …și mai tarziu, cand altele se vor schimba, si tot asa…
Cunosc oameni spectacol, îi aplaud, îi admir..dar nu i-as urma, m-ar obosi teribil. Prefer oamenii-faptă, oamenii zâmbet, oamenii care scot râsul din mine, dar si pe cei care nu îmi vor pune sub semnul intrebarii lipsa de entuziasm; însa cel mai mult iubesc oamenii care ma provoaca și ma motiveaza, care ma vad asa cum sunt dar imi mai dau cate un branci pentru un avans. Tot ei ma prind daca pic și le multumesc.  Știu, mă repet, dar așa curg azi cuvintele și așa le las. Am atâția oameni frumoși și dragi încât le mulțumesc că îmi sunt și le sunt aproape, fără insinuări, răutăți, ironii și cuvinte spuse suficient cât să mă trezească, dar să pot trece ușor peste ele, în caz de nu-mi convin mereu. Lumea mea nu trebuie vopsită în culori, culorile vin singure zilnic, realismul meu nu e negativitate, nu e pesimism, dar nici nu voi spune nimic daca picățelele lor roz intra prin griul meu.
Ma enerveaza aceeasi agresivitate a vorbelor spuse cu japca, sarcasmul unora, modul altora de a-i pune la colt pe toti cei ce par învechiti și nealiniati in trenduri, despre alte subpuncte nu vorbesc azi.  Nu-s la moda, clar, dar nici nu bat pasul pe loc. Nimeni nu are nevoie de cuvintele mele, dar eu le asez responsabil, ca si cand am framantat ceva aluat, a dospit bine si acum dă pe-afara. Daca se va coace frumos sunt multumita, daca nu devine lectie sau rebut. Asta e. Unde se duc anii ,când se duc? Unde vor ei…
                                                                                                  ***
Scrisesem asta azi dimineata, între timp asa adauga ceva. Nu totdeauna ceea ce scrie un om vizeaza alt om și modul sau de a fi, de a se comporta. Daca se intampla sa pice un gand pe fapta altuia sau pe starea acestuia, săriți peste, dacă puteți.  Sunt ani de cand nu as mai pune in cuvinte întamplarile din jur, mai ales generate de cineva anume, dar la modul general oricând. În definitiv, totul e la liber și e firesc să ne intersectăm în păreri unii cu alții, chiar și când nu coincid. Sunt singurele scântei din cuvinte care nu-mi doresc decât să aprindă lucruri frumoase, cu artificii de fericire și să nu luăm foc când ne dor vreunele trecute direct în fluturii inimii. Mai bine să zboare pe acolo până ne vor aduce liniștea și nu vor mai bate din aripi.  Mereu își vor lua zborul, mai apoi, cu o poveste frumoasă din care să facem parte. Spun asta…preventiv, caci mă dor durerile altora ce au parte de astfel de experiente.
Viața mie îmi arată o cărare mai îngustă puțin, dar pe drumul larg ce părea interminabil am fost și eu. Uneori m-am rătăcit, alteori am găsit popas bun, bifurcații ce m-au dus în necunoscut și străini ce mi-au devenit prieteni, chiar …soț, unul dintre ei. Pe tot drumul asta mi-am fluturat anii mândră de fiecare și de ăia răi, chiar. Mereu am crezut că fiecare schimbare va fi cu hei-rup, că îmi va fi greu sa accept umbrele ce se pun pe chip, însa am vazut că totul e în mintea noastră, că, de fapt, când eu aveam un an, bunica mea avea 39 și că eu nu știam de e tânără sau bătrână. Multă vreme nu am știut asta, am învățat târziu să număr în ani și cred că toți facem asta până la un moment dat.
Acum vorbim în cifre. Când trecem de 30, 40 căutăm să convingem ce bine e și acolo. E bine, nu zic nu, dar nici nu e de ales; altceva n-ai si trebuie sa fii bine, insa cel mai bun lucru e ca in toata schimbarea asta am cunoscut bunici tinere ce pot fi mame, am întalnit femei trecute de 50 de ani cu trupuri de manechin, am vazut ca poti ramane natural, fara o mie de operatii estetice, doar acceptand ca timpul nu e dusmanul tău, ci doar unul care ne numără anii, obsesiv. N-o fi el nici prieten, dar în lumea în care toți ne prefacem a ne fi alături, de ce nu s-ar preface și timpul ca nu va face ravagii cu noi.
Mâine va fi despre copii, despre copilul din noi, despre optimismul acela despre care nu știam nimic în copilarie, cand totul se traia, nu se analiza. Si astfel, maine nu stiu ce voi face, dar sigur nu voi analiza nimic.
Ma voi da in leagan, m-a invatat copilul Poclid asta și mă întreb doar azi:
Unde se duc anii cand se duc?
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

În formaţie completă… din nou!

-Iubire, îmi promiţi ceva?
-Orice!
-Chiar orice?
-Da!
-Dacă Zoe nu mai vine acasă, promiţi că nu mai luăm niciun căţel?

Se gândeşte un minut şi apoi zice cu jumătate de glas: Promit! Da, Zoe vine sigur!

Ok!

Asta a fost cam  la o săptămână după ce Zoe s-a făcut nevăzută. În primele zile am căutat-o în pădure, am luat la pas fiecare cartier învecinat, am avut parte de susţinere enormă a grupurilor cu animale găsite sau pierdute; de încurajare şi distribuire din partea bloggerilor şi a prietenilor de pe facebook. Am vorbit cu vecini, am căutat, căutat şi iar căutat. Greşelile se ţineau lanţ de noi. Bine, greşelile erau de dinainte, de când Zoe nu fusese nici sterilizată, nici bănuţ nu avea, dar în fine. Afişe am pus târziu; vecinii au ştiut abia după două zile, când ea fusese deja zărită, dar..na…dacă suntem stradă de cuci şi câinii sunt nerecunoscuţi ca locatari.

 După vreo 5 zile, primim primul telefon cum că a fost zărită pe drumul Poienii cu un husky. Caută acul în carul cu fân. Nimic. Mihai bătea drumul adăposturilor, trecea prin pet-shop-uri, prin cabinete veterinare. Era de neoprit. Ne-am mirat de multitudinea de căţei ciobăneşti germani, aparent liberi, de prin cartiere. Unul era semnalat lângă gară, altul în Noua, unul era pe lângă maternitate. Altul la mall, încă unul lângă o fabrică, unul la blocurile noi de locuinţe din Bartolomeu, unul lângă un Liedl, iar unul cu o ureche bleagă ne-a scos din casă în miez de noapte, undeva în Răcădău (pentru cei ce nu cunosc Braşovul, sunt puncte total diferite in diverse cartiere ale oraşului). Jumătate din ei erau cu zgărdiţe la gât şi neprietenoşi. Abia de reuşeam să-i zărim cum trebuie. Zoe a noastră nicăieri.

 Într-o altă zi, sună un bărbat, care cu o dicţie îngrozitor de greoaie, cu o exprimare şi mai şi, ne-a trimis în apropierea casei noastre, într-o poveste care suna cam aşa: „Am văzut afişul vostru şi mi-am amintit că un prieten mi-a povestit cum un  vecin de-al lui a găsit o căţea lup, a luat-o şi a dus-o la ţară.” Greu a aflat Mihai numele vecinului prietenului imaginarului personaj de la telefon. S-a dovedit că oamenii luaseră o căţea gestantă şi că pista era total falsă. Dar până să ajungă la omul cu pricina, Mihai al meu a sunat un pacient, care pacientul a vorbit cu un cârciumar, care cârciumar îl ştia pe povestitor şi ultimul în listă era cel cu acea căţea gestantă. Alte telefoane îl trimiteau prin Scheii vechi ai Braşovului, în momente total nepotrivite. Oameni inimoşi care mergeau pană unde îşi aminteau că au văzut un anunţ. Nimic, nimic. Orice căutare nu ducea nicăieri. Penultima a fost intr-o duminică, cineva semnalând-o lângă Teatrul Dramatic. Am văzut un maidanez frumos dar care nu semăna a ciobănesc german deloc; iar ultima… când s-a dovedit a fi un metis, dar pe care nu l-am văzut personal. În fine, tot speram că mai apare de undeva.

Ca  lucru negativ în această poveste sta o întâmplare care mă duce cu gândul la escrocii ăia ce simt fiecare slăbiciune a omului. Exact la o săptămână de la pierderea lui Zoe, caci cele mai multe lucruri atunci s-au aglomerat, când durerea era cea mai profundă, un telefon ne recomanda ca mare expert în găsit de câini, un domn sărit de 60 de ani (de fapt s-a recomandat singur). Şi-a dat întâlnire cu soţul meu, strategic, în faţa Primăriei Noi, şi, înarmat cu nişte dosare îl roagă să facă o cerere către Direcţia de ecarisaj şi… puii mei că nu mai ştiu. Oficial…cică. Îi cere 60 ron pentru înregistrarea cererii, cere 50 ron pentru motorina necesară căutării; îl pune pe Mihai să-l ducă până la nu ştiu ce supermarket, şi se programează, tot strategic, la cabinet că cică ar avea nevoie de serviciile lui. Ce credeţi, a dat Mihai bănuţii? Exact! M-am luat de cap când am auzit povestea. Bineînţeles că bon de înregistrare nu a primit, chitanţă deloc, şi omul nu a mai raspuns la telefon nici măcar o dată în 3 săptămâni. Cum să simţi omul în disperarea lui? Uite-aşa, simplu!

Acum, dacă cel care a găsit-o pe Zoe ne-o mai înapoiază vreodată…norocul nostru; dar până atunci Dumnezeu mi-a indreptat privirea pe un anunţ care semnala găsirea unei frumoase căţele lup prin Ghimbav. Vă amintiţi dialogul de la începutul articolului. Ce-am zis? Că nu mai iau căţel, da? Ce credeţi că am făcut eu? Am scris în trei secunde ….”o luăm noi„. Serios?, întreba fata posesoare a şase uriaşi în propria curte. Exact, zic. Doar că nu ştiam cum să facem. I-am reprogramat pacienţii soţului, cei după ora 18, şi la 19 era la cabinetul veterinar, unde avea să se facă şi controlul câinelui dar şi întâlnirea dintre el şi lupoaică. Ce credeti că s-a întâmplat? Câinele, cum l-a văzut pe Mihai, i-a sărit cu labele pe umeri, exact cum făcea Zoe. Era dragoste la prima vedere, cu tot arsenalul. Emoţii pline ale lui Mihai, şi limbuţe vesele de căţel pe mâinile lui. În jumătate de oră era acasă, după deparazitare şi curăţenie în urechiuşe.

Are 2 ani şi jumătate. Zoe are 2 ani şi 8 luni? Cum sună?  În timp ce eram acasă şi anunţam familia dar şi fb-ul de marea noastră întâmplare, mă gândeam că ce bine ar fi să o cheme Zara. Sună soţul să-mi spună ce prietenoasă e, că stă frumos şi firesc în maşină şi că răspunde la numele de Zara. Poftim? Noi nu vorbisem unul cu celalalt. Ce mai, magia coincidenţelor continua. Ajunşi acasă nu conteneam să ne miram de asemănarea cu Zoe, chiar dacă cea din urma era imensă. Culorile, urechile, aluniţele, comportamentul ad-hoc: rea cu ceilalţi câini, cu pisicile, şi niciun lătrat la trecătorul de pe drum. Scâncea după Mihai când l-a văzut depărtându-se, se juca cu mine, exact ca cealaltă, şi n-o plăcea deloc pe Izi-Gigilic. A mâncat, s-a jucat, a stat la picioarele biroului, și a  adormit, pe prag, afară, precum un pui.

Ca amănunt hazliu, am legat-o în locul maidanezei, preţ de o clipă.  Menţionez că legatul nu face parte din tratamentul nostru faţă de câini, ci doar avem puncte pentru siguranţa vizitatorilor sau pentru vreun moment delicat. După ce am mutat-o pe Zara,  Izi-Gigilic nu s-a mişcat 10 minute din loc, cu lăbuţa ridicată, semn că e cuminte şi locul ăla e doar al ei. Acum avem ceva bătaie de cap. Cu număr complet de animale, cu reguli noi, ne îndreptăm spre o nouă aventură,  cu victoria întâmplării punctuale asupra tristeţii şi griului vietii. Optimismul lui Mihai lovea din nou. Nu m-aş mira ca  Zoe să găsească drumul spre casă. Până atunci: Bun venit, Zara!

 Regele a „fugit”, trăiască regele!  Aşa şi la noi!

 

ps. Zoe nu a mai fost gasita niciodata, din august 2013, si nici nu as fi gandit ca datorita ei noi vom deveni extrem de sensibili cu fiecare caine ce pribegea. De trei alti caini a fost nevoie pentru a fi inlocuita, caci in octombrie 2013 mai intra la noi Bobita, in ianuarie 2014 Alma-rotweillerita, si in ianuarie 2015 Lupu Baiatu. Cu el am inchis cercul, dar am facut ca vorbele de la inceputul textului sa nu mai para atat de amuzante.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Duminicile anotimpurilor. Cu muzicanţi, babe şi pisici…..

 Îmi plac zilele care dau semne că timpul ar rămâne frumos şi încântător. „Încântător”  e unul din cuvintele preferate de soţul meu și deja am o listă întreagă de vorbe care se simt, cum spune el. Când l-am cunoscut, exagera cu ele și-mi părea teatral. Era doar necunoașterea mea, căci în scurt timp…toate îmi aduceau zâmbet cu ineditul din ele. Inedit e și faptul că optimismul lui a bătut recordul din momentul în care se anunță, în iarnă, că se lungește ziua. Deja i se plimbă verdele pe sub ochi și vede numai păduri care înfrunzesc și muguri ce explodează, chiar dacă pentru toate acestea mai are de așteptat: „Vine primăvara, gata!”, iar tu îl privești ca pe o tembelă așteptându-l, de fapt, pe Moș Crăciun.
Dar și când realizează că nimic nu mai poate schimba adevărul și realitatea, să te ții bucurie. Simți cum te inundă fericirea simplității și te face să-ți placă perioada aceea a anului când vânezi orice transformare, te uiți disperat după verde crud, inspectezi copacii şi te entuziasmezi de orice cântăcioasă nouă de prin frunziș.  Ți-amintești cât zumzet  e dimineaţa, de ai senzaţia că eşti în staţiune, undeva, de unde au fugit  urâtul şi toată negura vremii.
Lumea trece îmbrăcată de excursie. Grupuri, grupuri. Ne înnebunesc câinii care sar ca apucaţii să-şi apere bucăţica de teren. Şi pe noi, cred.  Duminica, totdeauna, e circulată poteca noastră. În rest, abia de trec câteva persoane într-o zi întreagă. Tanti Maria, muzicanţii (cum le spunem noi) şi poştăşiţa sunt cei care cunosc tainele străzii noastre. Simt că se va schimba curând totul, căci se aud zvonuri deloc potrivite.
Tanti Maria are ani mulți, spre 90. E robustă şi energică. Dacă o opreşti s-o întrebi de „buna ziua”,  nu poţi să nu rămâi uimit de cât de vioaie şi pozitivă poate fi. Aduna mâţele cartierului, merge cu faimoasa ei sacoşă cu rotile la cumpărături, iar uneori chiar mai are grijă şi de cei doi copii ai muzicanţilor. Şi totdeauna, absolut totdeauna, indiferent de vreme, merge la biserica: „Mă duc mamă acasă la Dumnezeu să-i mulţumesc că mă ţine sănătoasă’’, ne spune ea bucuroasă ca a mai putut să urce şi  să coboare dealul, care la noi se numeşte stradă.
De o vreme, însă, nu mă mai uit după tanti Maria, să nu-mi plângă sufletul când n-oi mai vedea-o trăgând căruțul și purtîndu-și pașii spre casa Domnului. „Muzicanţii’’ sunt de fapt doi tineri, căsătoriţi de mici,  cum îmi place mie sa cred. Trec tot timpul cu instrumentele în spate, ca doi copii cuminţi cu ghiozdănele  şi cu  multă seriozitate în priviri. Fata e atât de firavă şi feciorelnică  încât nu ai crede că e posesoarea a doi copii minunaţi: o Mara  şi un Toma, cu o diferență de vreo 3 ani între ei. Nu i-am auzit niciodată cântând, chiar dacă Filarmonica are concerte și încă numără stagiuni pentru cei care iubesc muzica adevărată.
 Nu e mereu linişte, de fapt, duminicile sunt zilele în care totul se schimbă și părem și noi în rând cu lumea.”Uite, trec turiştii!”, îmi zice soţul meu abia întors de la agenţia loto, unde îşi lasă speranţa pana la tragerea următoare. Mă contrazice. Îmi spune că se întoarce cu speranţa şi o transformă în lucru normal, că dacă spune certitudine, s-ar putea să mă sperii. Aproape că îmi vine să-l cred că va avea într-o zi noroc la potul cel mare sau la unul mai mic. Prea e convins. Şi de ce n-ar fi? Dacă tot joacă!
„Bei o cafea?”, îi intuiesc întrebarea. Aşa de duminică. Adică în tihnă, fără telefoane, nu pe fugă, şi nu rece. Ne balansam amândoi pe leagănul din curte, înfriguraţi uşor, dar fericiţi. Prin minte îmi trec alte duminici. Una de primăvară își face loc cu coatele, așezând o nostalgie ușoară pe chipul meu și o duiosie ce-mi inunda sufletul din doruri de pisici pierduți prin vremuri:
„Vine primăvara oare? Să fie aievea? Ne uitam unul la altul şi îmi răspundea entuziasmat:”Vine sigur, lalele mele sunt de-o şchioapă, vino să vezi!”Mă ridicam să-i admir munca și mă bucuram de bucuria lui, în primul rând. Cei doi motani se tăvăleau pe lângă noi, se întindeau de plăcere şi parcă se minunau şi ei că ne vedeau prin curte, după atâta iarnă. Tan motan nu dădea semne că am ajunge vreodată să vorbim de el la trecut, căci cei 5 ani ai săi, de atunci, ne duceau cu gândul că mai ieri fusese ca un liliac – mic, mic şi cu urechi precum avionul. Mihai tot timpul spunea:„Ăsta-i aviator, mamă! Acuma zboară!” L-am primit de mititel, în locul celui care nu se adaptase la pădure, şi care a sfârşit inexplicabil. Pe Tan cred că l-au luat prea repede de la pisica mamă, că nu putea adormi dacă nu „sugea” în gol şi din podul palmei mele. Dacă întârziam prea mult la culcare, venea, mă mieuna uşor, şi îşi cerea bucăţica de palmă pentru ritual. Era super amuzant. Într-o zi, aveam musafiri mulţi în casă. S-a dumirit el că nu-i rost de culcare şi a sfârşit pe o canapea sugând degetul mare al soţului italian, al prietenei mele. Culmea e că niciunul nu se mişca, să nu se deranjeze reciproc. A rămas de poveste asta. Tan a fost cel mai şugubăţ pisic. A fost o perioadă numit „Gheorghiţă’’ de tanti Ana, vecina dusă la stele. Alerga toate mâţele pădurii şi tot el nu a intrat o luna în casă, când am făcut greşeala să aducem doi „zuzuci”. Adică, doi papagali. După ce i-am dat, nu intra de ….miros. Încă îi simţea în casă.  Supărat tare. Cu Zizi, birmaneza, a fost iubire mare. Dar platonică. Ce sa fac? Toată menajeria noastră a trecut prin programul de sterilizare. Cu Silver, motanul intrus, venit ultimul, nu au trecut la sentimente mai bune niciodată. Dar fără bătaie, incidente sau altele. Se ignorau perfect. Parcă-i văd cum se tolerează reciproc,  întinşi la „vestitul soare  cu dinţi” şi privind miraţi la Mihai cum spunea întruna: „Hai, că-i primăvară, femeie! E primăvară! Ieşim?”
…doar că duminicile noastre se aglomerează în amintiri, se asează ca un teanc de rufe ușor umede, care miros a anotimpuri, și au imprimate desene și imagini cu ființe dragi care mai trăiesc doar în amintiri și ne aduc, deseori, miros primăvăratic, sau de toamnă, de duminică cu vin fiert și grătar în curte, cu fierbințeală ce ne ascunde sub streșini și cu dorul viitoarei duminici, indiferent ce ar cuprinde ea. Inevitabil este, însă, ritualul în doi și întrebarea senină: Bei o cafea? Una tihnită, de duminică?
7e7fc-68746_156308267846383_1605694656_n6417e-dsc00600silver1