Într-o lume simplă, pâine aburindă….

8 iulie 2018 Adriana7 comentarii

Într-o lume simplă, pâine aburindă,
Ai primit întregul unui dumicat,
Cuminecătură-ți este rodul vieții,
Zămisliri de taină, suflet în păcat.

Împăcată-ți este inima și vrerea,
Bate-n rost povestea unui abandon,
Ți-ai sfințit regretul, ți-ai albit păcatul,
Și-ai urcat o treaptă pe un nou peron.

Trec grăbite trenuri, trece-n tine dorul,
Mai privești o dată-n sufletul durut,
Iar în spovedanii liniștești furtuna,
Mulțumești cuminte pentru ce-ai pierdut.

În greșeli voite ai pus multe lacrimi,
N-or conta deloc în răstigniri de os,
Însă înflorește, în iertări sublime,
Încă o nouă șansă! (Depinde de tine) Să o crești frumos!

Păcat, păcat că nu-nțelegi că sunt…

3 aprilie 2018 Adriana4 comentarii

Păcat! Păcat că nu-nțelegi că sunt

Ba un film vesel, ba unul mut,
Ba libelulă sau pisoi,
Sunt și deșert, dar vântur ploi;
Am amnezii și plictiseli,
Par mâine, însă-s doar un ieri,
Mă uit la mine ca-ntr-o apă,
Sunt ciob de gând, sunt o baladă,
Îmi pieptăn visele în albastru
Sunt libertate și dezastru,
Gol neumplut de fluturi mov,
Dar sunt și-un munte cam stâncos!

Păcat, păcat, că nu-nțelegi că nu-s
Nici mugur, aripă sau plâns.
Sunt solitară în amurg,
Și nu vreau să explic un NU,
O eschivare sau refuz,
Mai bine nu cere răspuns!

Sunt joc din joaca literei,
Sunt mărunțiș, cât vreo doi lei,
Nu vreau să scriu, dar nici să tac,
Nu vreau să par că mă prefac
A fi-ncântată, de nu sunt,
Prefer să fiu doar vorbă-n vânt
Și să mai stau, și să mai cad,
Să mă înalț, să mă încarc,
Să ruginesc, fără regret,
Păcat că pare un defect
Să fii ușor șerpuitoare
Și-n viață veșnic amatoare
De lucruri mici, căci n-am ambiții,
Dar am, în tolbă, premoniții,
Si văd o vreme mai sticloasă,
Pe mine liniștită-n casă,
Văd aburi dulci de împăcare,
Luciri de zâmbet și de soare,
Îmbrățișari de om cuminte
Și văd și-un zbucium de cuvinte,
Mai rătăcite.

Păcat, păcat că nu-nțelegi
Că ești, din toate, …ce alegi
Și că mi-e bine, înmiit,
De când în mine am zidit
Lumina Lui și gândul bun,
Că plec, dar mă întorc din drum,
Că nu te chem, dar te salut,
Că-ți dau binețe prin cuvânt,
Măcar așa, când pot, mai rar,
Cand obosită nu mai par
Și flori de măr îmi ning râzând:
Ce bine îmi pare că mai sunt
O primavară, un punct, un rând,
Ceva ce pare de folos,
Iar eu îți mulțumesc frumos
C-un gând pe față, altul pe dos,
De zahăr tos!

păcat

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Puțin roșu nu a omorât pe nimeni

16 februarie 201816 februarie 2018 Adriana7 comentarii

Cand viata e să ți se-ntâmple,
Să-i dai cu roșu pe la tâmple,
Iar de sclipește când vrea ea,
Din înveliș de catifea,
Să te întrebi de-i un decor
Sau doar un moft …amețitor.

Oricum ar fi, nu va conta!
Zorzoane noi s-or asorta
Cu clipa nouă ..ce-ar urma,
În lumea …fără de perdea.

Dar din tavan cu luciri moi,
Stau două abajururi noi,
Cât sa-mi zâmbească franjurat
Îngemănate în păcat…

….doua surori de catifea
…lumină în odaia mea….

(m-am ales, de o vreme, cu doua abajururi cochete; sper ca va plac – puțin roșu nu face rau nimănui, nu-i asa?)

Mărgăritare versificate

Mă jur să mai rodesc o dată!

30 septembrie 20171 noiembrie 2017 Adriana

Ma jur sa mai rodesc o data:

Măceșul de pe stâncă tace,

Se uită cum pier frunzele-n răzor,

Lumina din oraș nu-i prea dă pace,

Și-i cresc imaginații despre zbor.

Ar învața să plângă, poate-l vede

Vreo inimă ca el, însingurată;

Iar spinii lui n-ar mai răni, căci poate-ar crede

Că-i demn de-o aventură adevărată.

Se-ntinde pe tot mușchiul de pe piatră,

Însângerează clipe, din ambiții, dar nu-i pasă;

Bobițe roșii tremură să nu se piardă

Într-o suavă amintire de dulceață.

Măceșul nu cedează. Se întinde tare.

Nu își găseste aliat în cățărări eterne,

Iar uită că în primaveri e roz în floare,

Născând aplauze și-admirații efemere

Și se retrage. Totul se usucă.

Bobițe, frunze, vrej, se adună-n adormire,

În visul lui, de-o iarnă, e pe ducă

Privind orașul, pe sub spini, în amorțire.

Precum măceșul și noi oamenii simțim;

Zvâcnim frumosul tinereții înflorite,

Rodim păcate, dar și binele-l dospim,

Apoi visăm înmugurări tomnite

Pe roz de inimă-nghimpată

Mă jur să mai rodesc …o dată!

Mărgăritare versificate

Știu, vorbesc cu păcat. Uneori..

5 februarie 2016 Adriana9 comentarii

As vrea sa scriu un poem de dragoste,

Un poem cum nu s-a mai scris niciodata.

Dar la ce bun? Eu nu știu sa vorbesc despre dragoste,

Asa, in general, cu șoapte, amor cuibărit pe sânul stang

Sau drept, sau pe amândoi,

Sau pe la tample, cu dureri pulsative;

Amor demodat, direct, mușcat din plin,

Dar mai ales mestecat, nemestecat,

De tine, de mine, de amândoi.

As vrea sa vorbesc despre iubiri interzise, sau zise,

Trecute, aspre, dulci, frivole,

Dar nu pot, pentru ca sfarsesc toate pe chipul tău.

Asa ca nu voi scrie niciun poem!

Si stii de ce?

Pentru ca fiecare cuvânt pus, permis, nepermis,

Va fi inlocuit, de orice om care va citi,

Cu o fotografie. A ta. Sau a noastră.

O vor aseza in locul cuvintelor

Și ne vor transmite mereu: Sa fiți fericiți impreuna!

Dar tot voi scrie eu, intr-o zi, poemul!

Il voi scalda in lapte curat,

Îl voi primeni cu flori de măr,

Il voi insiropa cu miere,

Si-l voi aseza pe o tipsie aurita;

Ti-l voi aduce la pat, in loc de mic dejun,

Sa ma ai și-n cuvinte, si-n dorințe,

Si in soapte de amor fără imagini,

Să mă citesti și să mă guști

Din nou, ca in zilele de iulie torid, de atunci,

Cand habar nu aveam sa vorbesc despre dragoste.

Dar cine are nevoie de cuvinte

Cand dragostea ti-e servita la pat?

Stiu, vorbesc cu păcat….

…uneori…

IUB1