Când te întorci în aceleași păcate,
și-ntâlnești iritări ce te dor,
când din răsucire n-ajungi prea departe,
și n-ai termen prescris în amor;
când n-ai stare, dar te simți un spectacol,
și nu dai atenție prin prejur,
perspectiva nu-ți e un obstacol,
și nici inima nu mai bate destul,
poți jura ca ești pe drum fără țintă,
deși ținta-i un fel de răspuns,
că păcatul, mai degrabă-i oglindă,
alintare venită de Sus,
și-ntrupat în mai multe emoții,
pari că pui de-o distracție fină,
prajitură din foi de tentații
n-o mănânci chinuită de vină;
te intrebi de ce nu ai stare,
de ce-ti bate un gong cam basist
de ce-ți e iubirea preocupare
și de ce sună totul cam trist?
Păi, e simplu, deși nu prea pare,
însă tâlcul stă tot în cuvânt,
m-am gândit să scriu o scrisoare,
s-o dedic „vânării de vânt”-
tinereții – ce pare că pleacă,
dar se îmbarcă pe arca lui Noe,
că iubirea de sine nu îneacă
bucurii vindecate-n aloe
adunată în anii mei tineri,
căci am inima plină, acasă,
îmi voi strânge în plete luceferi
și promit, voi mai frumoasă!
…căci vârsta o fi ea doar un număr,
dar nu mă consolez c-o zicală,
mai degrabă s-o bat eu pe umăr
și s-o trimit, repetentă, la școală!
De ceva timp nu am mai folosit cuvinte impuse, din clubul celor 12 cuvinte. Azi, am aici douăsprezece norocoase – rasucire, termen, spectacol, stare, atenție, perspectiva, alintare, prajitura, aloe, basist, preocupare, distractie.
