Etichetă: padure

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Omul furtună, cântec-descântec

Adriana22 comentarii
Pe cer apăru un fulger atat de evident incat aveai impresia ca Dumnezeu a tăiat văzduhul cu un bisturiu nevăzut, lăsând loc luminilor sa se întretaie și sa se imbine intre ele. Negru cu violet, albastru cu sclipiri aurii, argintiul de otel al fulgerului cu irizări de verde apărute de nicăieri, toate se îmbinau în treceri de o clipă care păreau eternități in frantura mea de inimă. Furtuna părea ca iși asterne cartier general peste pădure și munți. Copacii se aplecau în tânguiri gălăgioase, păstrându-și, totuși, demnitatea, prin tulpinile care se impotriveau  trăgând, parcă, totul, inapoi, cu fire invizibile.
Era cumplit sa ne știm atât de aproape de locul sigur și totuși atât de departe cu fiecare scâncet și bocet de frunze. Nu păream prea curajoasa, dar nu era timp de introspecții și visare. O transpirație rece mă cuprinsese, iar eu mulțumeam in gand pentru inspiratia pe care o avusesem cand mi-am luat, peste tricou, un hanorac cu gluga. Initial, am crezut ca vesta imi va fi suficienta. Vara inselătoare. Nimic nu a prezis drama cerului, nici măcar prin prognoze mai mult sau mai puțin credibile.
Din rucsacul mititel, companionul meu scoase ceva ce semăna mai mult cu un halat decat cu vreo pelerina de ploaie, cum îi spunea el. Drept, alb, lucios și cu o gluga ca a unui oblio rătăcit. Simțindu-mi ochii mustrători, vizavi de acel ”hai la plimbare” pe care-l primisem de dimineata, imi confirma in trei cuvinte seci ca poarta mereu cu el țolul acela impermeabil. Mi-l oferi, dar îi refuz șpaga lui de ocazie, tulburata de alte ganduri. In definitiv, nu trebuia sa ma imbuneze cu nimic, aveam o stare de spirit buna, chiar daca nu mă incanta deloc ideea ca voi fi plânsă de ploaie. Incaltarile mele nu erau cele mai solide și nu mă vedeam înămolita pana peste cap, cărand după mine pământul padurii. Deja talpile bocancilor aveau o mâzgă nepotrivita, o cremă fină ce se prinsese zdravăn pe zimții proeminenti, culeasa de pe crengile jilave pe care tot călcam.
Când auzeam trosnetul acela sub pașii noștri, din ce in ce mai grabiți, tresaream a neplăcere și a teamă instinctiva.  Dar ploaia inca nu se porni cu totul, ci doar preludiul ei, ca un recviem solitar, ne făcea să acceleram mersul. Nu mă inspăimanta faptul ca eram in pădure, cat ideea ca in cateva minute am fi ajuns in zona deschisa, fara arbori, fara pavaza, fara adăpost. De acolo, am fi ajuns tare repede, insa, eu nu ma vedeam, in furtuna aceea, ținta ploii și a nebuniei cerului. Cate un strop, care-mi parea cat o boaba de strugure, imi atingea fruntea și mă scutura din temelii. Nu se vedea pe fața mea nicio neplăcere.   
M-am prins de bărbatul de langa mine cu o strangere curata si ferma, care sa-l convinga ca am siguranța ca vom ajunge inainte ca furtuna sa-și faca de cap. Cand am vazut ca trecem de cariera de piatra si de singurul stejar solitar din vale, am rasuflat usurata, insa prea devreme cu bucuria mea.  Vedeam cantonul, bariera, semnul cu pisica neagra de pe casa, dar picioarele nu păreau a inainta cu viteza dorita. Ploaia veni brutal și sadic peste noi.  Ne cumprinse din toate părțile intr-o secunda. Avea forta si putere sfașiind, parca, fiecare bucata din noi. Nu mai traisem niciodata acea senzatie. Aveam nevoie de ceva care sa ne adune și, cumva, toata frumusetea locurilor vazute, cascadele lăsate în spate, vegetatia, florile, sunetul padurii păreau, insa, sa ne ajute sa nu ne copleseasca uratul negru si turbat. Meritase sa ne bucuram de fiecare imagine chiar dacă acum plăteam tribut muntelui prin fiecare picătură simțită.
Ne impiedicam de frunze, ca de niste alge in marginea mării. Pareau multe și parca voiau toate sa le luam cu noi. Doamne, si in toata acea pustietate, in acel nenoroc cu tubulaturi de fulgere neostoite, o caruta cu un cal, ce lucea sub picurii de ploaie, apăru ca de nicaieri. Cu ochii tot in pamant nu am vazut de unde se ivi. Părea o piesă   desprinsa din basmele cu haiduci.  Mai intai am auzit-o și apoi vazut-o. Un chiuit ca de bucurie ne facu sa ne intoarcem: un tanar cu o piele albă, bronzata și niste plete cat sa-l poti invidia putin pentru ele, cu o camasa  alba descheiata total, era ridicat in picioare și striga cat il tineau plamanii, ca intr-un cântec-descântec : ”Hai, ploaie, hai! Tu mă cauti, eu te tai! Hei, Doamne, vin! Tu mai ține-o doar puțin!”
Surprinsa, m-am dat deoparte, incercand sa trag cat mai mult gluga, cat sa pot retine fiecare amănunt din intamplarea ce părea sa indulceasca nepotrivirea in care mă aflam. Dar in acel moment, revelatia mea fusese maxima. M-am detasat, o clipa, și am derulat tot frumosul și ineditul excursiei ad hoc. Nu cred ca daca as fi auzit prognoza cu o ploaie probabila m-as mai fi riscat, ca la loz in plic, in vreo aventura de acest gen. Si in acest mod  am aflat  că ceea ce stim noi despre o furtuna, oricat de grandios ar părea, pălește sub maiestuozitatea dezlănțuirii naturii. Părea ca plange cerul și canta padurea, că auzi tobe bătute din nori nervoși și vedeai raul dând forfote nebănuite. Fiecare pas era o nota muzicala in plus, iar orice creanga rupta daruia sunet desavarsit. Spectacolul de pe cer era, insa, baza perfecta pe care nu o voi uita niciodata.
Cu o miscare de care nu mă stiam in stare, am fost ca si urcata in caruta omului ce părea ca venea din breasla salvatorilor trimisi de Dumnezeu și care, parcă, ar fi avut puterea oamenilor de demult care chemau și alungau ploile, in rugăciuni de ei stiute. Nu se mira de noi, ne zambi și isi continua recitalul : ”Dii, Aloe, dii tată, du-ne repede, degrabă!!” Și căluțul părea că fuge cu aripi de inger, părea inorog și basm scurtand drumul ca intr-o clipita și lasandu-ne muti de uimire.
A fost inorog și basm, oricum. Mi-a fost și imi va fi, și n-am sa uit cum, din cantonul in care am reusit sa ne adapostim și care  avea ca paratrăznet o pisica neagra, il priveam ducandu-și Harap Albul poet: Dii, căluț, fugi furtună! Hai sa vina vremea bună! Dii, căluț, du-mă acasă, la copil și la nevasta! Hai caluț, haide zmeu! Multumim lui Dumnezeu!”
Ploaia nu mai conta. O cantase și o descântase omul furtuna! Eu doar îi mulțumeam Cerului, cu aburi de cuvinte, și cu un semn firesc, semnul Crucii, ca sunt la adăpost, privind cum se depărtează un om, o căruță, un căluț cu aripi nevăzute, o poveste trăită cu inima, mintea și cu Dumnezeu alături.
Prin duzina de cuvinte: halat, mazga,plic, pisica,alge , crema , aloe, bisturiu, spaga, transpiratie, tricou, breasla, am adus cea mai impresionanta furtuna din viața mea. In tabelul gazduit de Eddie veți gasi si alte interpretari ale acestor cuvinte. Va invit cu drag.

ploaie

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

A fost odată o Zizi….

Adriana5 comentarii
Pur şi simplu nu am mai putut aduna cuvintele în buchete îmbietoare, nu am mai putut trimite în eter vorbe ce ştiu că le-aş fi căutat mai târziu.  O apatie aparent provocată de întâmplări din real, întâmplări care nu au cine ştie ce profunzime dar care m-au scuturat destul de tare. Încă o cotitură în viaţa mea? Poate că da, poate că nu.  Am realizat, a nu ştiu câta oară, cât de singur eşti în faţa problemelor care contează pentru tine, ca individ. Că oricând se va găsi cineva care să privească sarcastic situaţia şi să zică „săraca fată bogată” (nu că aş fi, dar când deţii atâtea animale, cum avem noi, nu poţi să nu te gândeşti că trebuie să fii destul de bine înfipt în …bănuţi…pentru a face faţă, de aici şi asocierea).
M-am trezit într-o dimineaţă, acum două săptămâni, fix, şi am realizat că Zizi, pisicuţa mea birmaneză, nu se va întoarce. Am răscolit pădurea, vecini, împrejurimile; ba …am avut neşansa ca, a doua zi, să dispară şi un motan, care are rol de trubadur în casa noastră, iar disperarea a prins cote …altfel. Zizi nu s-a mai întors, Tan a venit după 5 zile, cu două urme de colţi, ce s-au dovedit a fi de veveriţă, ceea ce ne-a adus pe buze, deşi ne era tare milă: „Lasă că aşa-i trebuie! Să înveţe să lase veveriţele în pace!”
Dar ce ştie el? E fiul pădurii, pisicul pădurii, care are casa doar ţinta stabilităţii şi siguranţei, în rest…trăiască vânătoarea! De el nu mi-a fost chiar atât de teamă; ştiam că e tânăr, curajos…puternic, dar Zizica..era firavă, slabă şi bătrânică. Din câte animăluţe am, ea avea caracterul meu sau eu pe al ei. Nu vreau să insist pe subiect pentru că încă mă doare şi ştiu, chiar dacă primesc încă încurajări, că nu se va întoarce.  Poate îi venise timpul să plece. Oricum îmi va fi dor. Atâta doar că a luat cu ea o parte din mine şi chiar… vitalitatea mea. .
 Nu totul e alb-negru, cum îmi place mie. Se strecoară între noi şi umbre de gri, şi poveşti complicate, dar şi oameni simpli care ştiu cum să te aline. Mi-am dat seama că, oricâte bobârnace aş lua, e bine să le adun într-un colţ de inimă de blog şi să nu uit, în timp sau peste el, cât de bine poţi fi dacă nu te abaţi prea mult de la crezurile tale. Zizi mi-a fost catifea, mi-a fost pernă de vise, ambiție și dorință de a lupta i-au fost semnele distincte încât parcă nu ai fi crezut că e o contesă cu blăniță cafenie, ci o tigroaică ce-și cunoaste bine limitele. În noaptea în care a vrut să plece, s-a asezat pe mine și m-a privit ore-n șir, iar eu am stat, nemișcată, aproape, știind ce rare îi erau astfel de reactii. Ea dormea mereu, pe mâna mea dreapta, intr-o formă ciudată, iar mie, desi imi amortea mana, mi se părea ca am vise indeplinite. Obișnuia, însă, să ceară cu insistentă să iasă in curte. Se întorcea mereu. Până acum.
Ca să uit bat cuie. Le bat în orice lucru care țipă după mine. Renovez bucătăria, vopsesc lemnăraie şi mă comport ca şi când nu văd vremea asta capricioasă ce m-a umplut de umezeală până şi în inimă. Parcă simt cum picură din mine semnele unor timpuri nu prea călduţe, nici la propriu, nici la figurat. Mihai a plantat trei pini  cam de 60 de cm, poate mai mult, nu ştiu, şi sunt tare drăgălaşi. Vă amintiţi povestea cu cişmeaua cumpărată de pe Mercador? Da, da…cea cu defectul ireparabil şi cu omul care s-a făcut nevăzut după ce s-a văzut cu banii luaţi? Ei, bine,un om bun, din copilăria mea, plecata departe,  mi-a trimis una super drăguţă tot din piatră, tocmai de pe acele tărâmuri. Aşa, cică să nu mai plâng! Să vă spun că am primit bonus şi o marchiză ce ne înfrumuseţează, perfect, faţada casei, ar fi prea mult, nu? Si totuși…
Dar din dar se face …..nu ştiu ce se face, dar ştiu că acolo unde există încredere lucrurile vin uşor şi simplu. Noi complicăm pe alocuri, dar parcă îmi doresc să văd mai mult binele şi să las lucrurile mărunte altora. Eu am obosit. Însă, cred, e doar oboseala aceea de om cu dor de pisic perfect. A fost odată o Zizi, și va mai fi…în inima mea pentru totdeauna!
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Lolita și ursul de la mansardă

Adriana15 comentarii
Când mă gândesc la toți aceia care tratează animalele ca pe un vânat, pradă sau trofeu, jur că mă iau nervii! Urăsc vânătorile lui Ţiriac şi îi detest pe cei care au această „pasiune”. Nu pot spune că nu am şi alte sentimente faţă de aceşti coloşi ai pădurii. Aş minţi. Firesc, aş spune, după ce bifezi, ca experienţă,  o întâlnire, aproape faţă în faţă cu ursul. Ce ai putea sa faci întru apărarea ta? Mai nimic. De fiecare dată am avut noroc. Ceva ne-a despărţit de vizualizarea, aia, reciprocă.  Poate, doar, preocuparea sa pentru a-şi găsi drumul în hăţişul oraşului în care ajunsese – de voie, de nevoie – m-a despărţit de vreo tragedie. Locuiam, încă, în Noua, când au ajuns până la noi ecourile unei  întâmplări cu un om care nu a avut şansa mea – aceea de a nu fi în raza lui vizuală. A ieşit rău.
După cât trâmbiţez pe aici, cred că deja aţi aflat cu toţii că 30 de ani am trăit în acest cartier cu nume nou pentru zonă veche, sălbatică, ce putea fi lăsată în pace dacă Ceaușescu nu-și punea în gând să îi mute acolo pe toți cei care lucrau la Autocamioane Roman și astfel să echilibreze puțin zonele. A făcut vestitele blocuri, destul de spațioase și incapatoare, de altfel, si nu stiu cum, dar n-au putut știrbi, din frumusețea acelui loc, cu absolut nimic. Era o mândreţe de cartier. Avea pe nedrept o reputaţie îndoielnică, dată mai mult de zvoniști și strâmbicioși din nas datorită faptului că era destul de departe de centrul orașului, dar cum aveai pădurea la îndemână, lacuri, ștrand și o grămadă de alte locuri  care-ți deveneau instantaneu prieteni de vreme rea, pot spune că noi, cei care traiam acolo, aveam doar avantajele în minte, nu dezavantajele. Dacă sunteţi curioşi intraţi pe Google şi aflaţi ce „staţiune” minunată a devenit această zonă.
Acolo a fost prima mea întâlnire cu Măria Sa, Ursul. Şi nu la Zoo, cum sigur se gândesc cei care locuiesc încă în Noua şi ştiu că  grădina zoologică era la doi paşi. Nu! La containere, fix lângă blocul în care locuiam. Horror. Era ora 2, în noapte. Parchez eu tiribomba mea roşie, cobor şi încremenesc lângă ea. Nu suflam, nu mă mişcam. Nimic. Nici să mă frec la ochi, pentru a mă asigura că văd bine, nu-mi venea. Mă uitam cum răsturna containerul doar cu labele din faţă. Lejer! Natural! Impresionant! Ca un făcut, nimeni în zonă. Mai bine,  zic! Dar na, ce fac eu acum? Să urc în maşină din nou!, mă gândesc
Iaca aşa! Da’ cum? Făcea râşniţa mea un zgomot când o deschideam!!! Văleleu!!! Să fug? Nuuu, n-ar fi fost bine! La un moment dat, văd ursul nostru, cu pricina, băgat tot în container. Îmi spun că ăsta ar fi momentul să intru tiptil în scara blocului. Ajung, doar Dumnezeu ştie cum, direct în lift. Descui uşa apartamentului şi masochistă cum sunt, plus curioasă rău, fug în baie, de unde aveam vizibilitate maximă. Mă urc cu picioarele pe vană şi văd, în direct, cum ursul nostru se plictisise de ceea ce găsise sau nu găsise şi pleca tacticos printre….blocuri.
M-am înfrigurat toată. Vai de pălăria omului ce ar fi putut să se întâlnească cu domnişorul Moş Martin al nostru! Printre blocuri,  spaţiul era îngust. Oricum, periculoasă treabă! Nu vă spun că, la cât de imens era ursul, cel pe care l-am văzut după vreo alţi 5 ani, pe strada pe care m-am mutat apoi, părea bebeluş. N-am auzit atunci de vreun om păcălit de urs sau invers. Eu mi-am păcălit soarta, în seara aia.
Grotesc mi s-a părut, în schimb, când, într-o zi, fără să-mi spună unde mergem, înarmat cu un aparat de fotografiat, un „amic” s-a gândit să mă impresioneze. A virat maşina  pe un drum ce ducea în alt cartier vestit al Braşovului – Răcădău. Din maşină am văzut urşii gunoieri. M-a prins o tristeţe iremediabila, iar omul, care nu ştia de păţania mea, era oarecum surprins de ce nu sunt într-o stare de exaltare, cum i se părea lui normal. Mie îmi părea nedrept, și chiar dacă era pitoresc să-i vezi cu câte doi puiuți după ei, bănuiam cam cât ar fi de periculos. Îmi doream să se întâmple un miracol și sa ajunga a fi în siguranță. Din păcate, nu erau nici ei, nici noi.
Poveştile cu urşi au tot continuat. Unele triste rău, altele horror, iar câteva  în care te lua mila. Câtă vreme le-am stricat pădurile, le-am împuţinat hrana şi le-am devastat „căsuţa”, au început  să vină în casa noastră. Peste tot. Nu mai hibernau, îşi apărau puii, devenind agresivi  şi îşi căutau hrana. Pe aici, în oraş.
 De atunci am tot auzit de astfel de nenorociri, din păcate. Acum, locuim în centrul Braşovului, pe o stradă pe care o confunzi, uşor, cu o potecă de munte. În pădure, direct! Pare ireal când spun asta,  pentru că nu-ţi închipui toate cuvintele acestea la un loc – Braşov, centru, pădure, urşi. Şi totuşi, în 2007, încă mai se aventurau și se rătăceau prin oraș, dar au dat și idei și soluții   celor care îi aveau în vedere, încercând să-i monitorizeze cumva.  Pe unii să-i ducă  în Rezervaţia de la Zărneşti, pe alţii în alte zone neştiute. Au rămas destui şi în pădurile noastre. Au încercat să asigure containerele de gunoi în aşa fel încât să nu-şi mai poată procura hrana de acolo. Dar cred că nu a fost suficient. De undeva mâncarea trebuia luată, iar, în sălbăticie, pădurarii nu ştiau cât puteau face acest lucru, plus că nici interes anu cred că era, dar aici dăm de alta poveste. Aşadar, continuau să exploreze, sa caute, sa se apropie prea mult de casele noastre. Poate datorită lor, uneori, auzeam, în noapte, haite de câini lătrând prelung şi continuu, năucitor şi inexplicabil pentru mine, atunci. Mă trezeam, a doua zi, şi-mi spunea mama: „Ei, a trecut ursul!”
Rostea asta cu o seninătate şi o  naturaleţe de zici că venea în vizită pisica vecinei. Avea o singura supărare mama – Lolita! Lolita era un câine pitic, cu ochi vii şi suflet chinuit. Nu-i plăceau oamenii, nu-i plăcea nimic în curtea noastră. Nu se adapta, dar nici nu voia să se adapteze. Am iubit-o greu, ca pe o obligaţie, ca pe un copil rebel care face prostii dar ştii că e al tău şi nu ai ce face. Credem ca, în cele 6 luni cât a stat la alţii, sigur a fost chinuita de cineva. Săraca! Când o mângâiam …tremura de neplăcere şi când o chemam nu venea niciodată. Soţul meu, care e topit după animale aproape bolnăvicios, aş spune, era dezamăgit mereu. Parca nu-i venea a crede.  Dar ne obişnuisem cu ea în decor, fără să latre, făcându-şi nevoile fix în faţa porţii sau mai rău pe preşul de la intrare. Ce mai?! O provocare! O apuca lătratul când dormeam mai bine, în liniştea nopţii, niciodată când trebuia. De aici şi dezamăgirea mamei!
Odată, pe la trei dimineaţa, hărmălaie mare. Ies în curte şi o găsesc pe mama rezemându-se de gard,  spunând sec: „Trece ursul!” Toţi câinii lătrau înfiorător, doar Lolita noastră dormea cu burtica în sus! În prima fază m-a buşit râsul, dar când am zărit fundul ursului,ce se depărta de casă, mi-a cam pierit zâmbetul. „Mamă, ăsta ne-a luat în colimator. E a treia oară când trece pe aici, săptămâna asta. Ce ne facem oare? Sunt flămânzi! Şi, Lolita asta n-a lătrat deloc, mai aveam un pic şi lătram eu!”,  îmi spunea mama extrem de supărată de parcă ghemotocul acela ar fi avut vreo solutie la ditamai problema, dar, deh, mama voia si ea sa stie ca avem alarmă in curte la fel ca ceilalti purtatori de patruped. Noi radeam pe ascuns și îi ziceam șoptit: „Lasă, Lolita, tu nici nu trebuie să știi de urs vreodată!”
De vreo doua ori a mai trecut ursul în vara aia. Apoi tăcere. Uitasem. Pana în 2009. Mama se mutase la Buzău. Lăsase în urmă Braşovul, urşii, pe Lolita şi pe noi. Rămăsesem singuri, singurei. Noi, Tan motan şi Lolita. Mă obişnuisem greu cu zona asta de linişte şi sălbăticie aparentă.  Într-o zi a vuit oraşul că pe Dobrogeanu Gherea, strada vecină cu noi, un urs s-a căţărat până spre acoperiș,  a distrus garduri, grădini, şi câte şi mai câte și nu s-a sfârșit bine, nu știu dacă pentru om, dar pentru un biet câine care-și apara domeniul  nu a mai fost scăpare. Iar asta mi-a adus aminte cum gasisem eu  un pliant în care era  trecut ca obiectiv turistic – „Vizitarea urşilor gunoieri din Racădău”. Nu, zău?, am gândit eu, instantaneu, aflând de vizita brunului în apropiere de noi;  Ce, Răcădau…frate! Vă invit la mansarda omului de pe Dobrogeanu Gherea,  poate luaţi masa împreună! Vai….de noi!, am gândit revoltată și de incident, și de reclama deloc atractivă și de lipsa unor conștiințe care să se revolte când trebuie, nu când se dă de necaz, ca mai apoi să dăm vina doar pe bietul animal.

a94bb-1790_227941080683915_540488231_n

 Dar uite aşa ne-am trezit şi noi, din nou, cu el  pe uliţă. De fapt era pe poteca pădurii. Ce ştia, săracul? Păream noi intrușii, nu el, și habar nu aveam că, deja, alarma era dată. Vecinii, speriaţi de pericolul ce ne pândea la poartă, anunţaseră poliţia. Veniseră doi polițiști comunitari total nepregătiţi şi cu spaima-n ochi. Maaare ne-a fost mirarea, însă, să-i vedem pe cei doi mergând alături, înghesuiți unul în altul, cu ursul după ei. În coadă, vecinul Domi-senior, uşor vesel de la ceva chimion. Fără pantaloni, cu o cămaşă băgată-n, mă scuzaţi, chiloţi, din care fluturau capetele ei de zici că se pregătise de un ritual războinic. Avea vecinul Domi şi un băţ luuuung în mână şi zbiera cât îl ţineau plămânii: „Să lăsaţi ursul în pace, da? Ursul e prietenul meu. Nu face nimic. Lăsaţi ursuuul! Îi arăt eu drumul!” Şi ca un făcut, ursul mergea încet, încadrat de cei trei, spre marea noastră uimire, ca într-o vrajă bine făcută din care cred ca ursul simțise că nu i se dorește decât binele. Iubesc scena asta și pe omul acesta curajos!
Şi Lolita tot n-a lătrat. Nu ştiu continuarea, dar, la doua zile, un prieten a ajuns transfigurat la poarta noastră după ce a dat nas în nas cu Măria Sa. L-a derutat puţin şi a scăpat. Nu mai aveam linişte. Am mai auzit vreo doua nopţi de hărmălaie, iar la o săptămână de la acel incident, când încercam să înlocuim vechiul gard şi lăsasem loc cât să iasă o pisică o vedem pe Lolita pe stradă. Greu s-a reîntors. Ca un făcut, după câteva zile, au găsit-o  moartă  doi oameni ce ne ajutau la gard. Nu eram acasă. Din fericire, zic. Nu aş fi suportat imaginea. Lolita noastră, inimă de leu, cu frică de oameni, dar vitează fără să ştim, s-a pus cu cine nu trebuia. Cu ursul. Nu mai era nimic din ea, spuneau cei care au văzut-o. Eu m-am ferit. Am vrut să o am în minte, aşa ciudăţică, cum era. Mi-am zis doar că era bine dacă rămânea la gândul meu prim, și trăia fără să știe ce înseamnă cuvântul urs.
De atunci  nu au mai trecut pe aici. Am văzut o ursoaică și doi pui într-o seară doar, tot în 2009, la vreo doua luni dupa întâmplarea nefericită şi am sunat la 112 să feresc nişte tineri care se pupau pe aleea pe care voia să se îndrepte ursoaica. Nu ştiu ce au hotărât cei în drept, cu mine nu au fost prea amabili, tratand spaima mea, cam cum au tratat si agentia de turism fenomenul, ca pe ceva ce face parte din viața unui oraș de munte. Poate asa si ar trebui sa fie, un fapt firesc daca noi am sti cum sa gestionam un astfel de coupe de foudre, fara sa intram in panica.  De vreo tragedie nu am auzit, dar eu, de atunci, privesc înapoi…cu grijă. Acum, am șase câini hotărâţi care nu lasă nelătrata nicio vietate, fie el om, animal sau pasăre. Câteodată, însă, îmi îndrept gândul spre Lolita, cea cu inima de leu! Sărăcuţa……creatură….
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Toto, diavolul tazmanian

Adriana1 comentariu
Astăzi, căţelul meu TOTO a plâns o grămadă din momentul în care am ieşit pe poartă. Nu era prima oară când ne trântea spectacol gratuit, dar cred ca se tânguia prea tare pentru că i-a angrenat şi pe ceilalţi doi, pe  Zoe stăpâna pădurii, zisă şi Lady Boss, datorita supremaţiei pe care o are în menajeria noastră privată şi pe Izi, maidaneza, câinele cel mai devotat pe care l-am văzut eu vreodată. Era un show demn de cascadorii râsului. Doar vecinii cred că nu gândeau chiar ca mine, dar, în fine, nu-s prea mulţi în zonă.  O pereche de bătrânei simpatici, care ştiu că e singurul lucru  gălăgios în curtea noastră şi ne iartă de fiecare dată.
Toto, de la Crăciun încoace, are tratament ”preferenţial”. Da, nu prea e de bine ce spun, dar staţi că vă explic imediat. Avem o tradiţie în familie, ca în fiecare an, în Ajunul Crăciunului, să mergem la prietenii noştri  Dan  şi Olga.
 Ei fac bradul exact ca în revistele de specialitate, adună câţiva meseni şi ne bucurăm cu toţii de venirea sărbătorilor, uşor vinovaţi, ce-i drept, mai ales la cât putem mânca, în seara respectivă. E un fel de îmbinare a bilanţului de peste an cu faptul că în următoarele zile toţi stăm cu familiile proprii, aşa că nu lipsim decât motivat, eventual.
Nu are rost să detaliez despre seara respectivă. Parcă voiam să vă povestesc despre Toto, dar fiecare poate să-şi dea seama că fiind petrecere,  nu prea ne gândeam să ne întoarcem rapid acasă. Şi totuşi,  pe la 21.30, mă ridic brusc  şi zic: ”Acasă. Hai, acasă!” Am avut noroc să nu insiste nimeni să rămânem.
Oameni civilizaţi, de altfel, ca aş fi fost destul de încurcată să le spun ce ‘simt’. Da, simţeam că ceva nu e în ordine, că e vorba de un pericol. Oricum presimţire rea,  frate! Lui Mihai am reuşit să-i spun cumva, pe un ton liniştit, că n-am cum să-i explic, dar vreau acasă; să rămână în starea lui de mirare dar  să ajungă cât mai repede posibil.
Şi ajungem! Parcăm. Eu o zbughesc din maşină cu o viteză supărătoare pentru soţul meu pe care reuşisem să-l îngrijorez suficient. Nu fac câţiva paşi, când detectez un lătrat cunoscut prea aproape de locul de unde veneam. Îl aud pe barbatu’ meu spunând sec:„Aha, a evadat Toto. După lătrat, el e!” Acum, parcă nu mai eram normală, nu mai eram mama Omida, ştiind ce cazemată aveam la împrejmuiri. Mi se părea  greu să evadeze o mâţă, darămite un căţel. Spuneam întruna:” Nu cred, nu cred, e imposibil!”
Numai că imposibilul devenise posibil, graţie acestui câine, pe care eu îl alint „diavolul tazmanian”. Asta pentru că are o gură  iiiiiiiiiimensă pentru un căţel atât de mic. Şi face nişte zgomote de râşniţă stricată care reuşesc sigur să te scoată din sărite, la un moment dat. Da, Toto al nostru evadase; era uuuuud rău, murdar şi uşor rănit la maxilar. I-a sărit cu o viteză uimitoare direct în braţe soţului meu. Erau fericiţi amândoi. Unul că ne vedea, celălalt pentru că avusesem dreptate şi eram acasă.
Ce se întâmplase – neobişnuit să plecăm seara amândoi şi după o experienţă neplăcută în care îl lăsasem singur două zile, Toto al nostru a crezut ca iar uitam de el și-l abandonăm. Şi-a început să rupă cu dinţii lui puternici tot plexiglasul de la poarta de fier forjat. Cum să te gândeşti la aşa ceva? Noi nu, dar el. Norocul lui şi al nostru a fost că e oarecum dependent de căţeluşa noastră, Izi, care, credem noi, l-a ţinut în zonă, lătrând ca disperata. De asta era ”băieţelul” nostru rănit. Păi la cât plexiglas a ros, nici nu era de mirare.
O clipă ne-am gândit la vecini: „Mamă ce concert de Crăciun inedit au avut parte!”O alta la cei doi câini care nu conteneau să se lingă şi să se dezmierde unul pe celalalt şi, o clipă, la noi. Dar mai ales la simţurile mele.
Asta era! Cineva acolo sus a avut grijă să avem un Crăciun complet, fără supărări şi griji în plus. Am uitat să vă spun că, Toto nu are vechime în ograda noastră şi era tot timpul fascinat de haita de câini vagabonzi ce trece pe stradă. Uite, totuşi, că n-a plecat cu ei. A rămas acasă cu noi, chiar dacă, acum, are regim preferenţial când  nu suntem cu totii. Am învățat să avem încredere în el și să-l lăsăm în casă, așa nu ni se mai rupea sufletul să-l vedem legat pentru că niște oameni nepregătiți pentru căței mititei nu au avut vreme ca până in iarnă să refacă poarta.
Merită încredere pentru că am avut parte de cel mai frumos cadou de Crăciun, în formaţie completă, doar cu bucurie şi lacrimi de fericire. Mulţumesc, Toto!
ps. Am refăcut poarta şi acum toata lumea, şi cea lătrătoare şi cea cuvântătoare, are parte de sigurantă şi linişte; doar numărul animalelor s-a schimbat între timp, iar Zoe nu mai e de ceva vreme, dar uite asa cu aceste povestioare am şi eu semne despre evenimente simple din viata mea peste care altfel s-ar asterne uitarea mai usor.