Într-o zi, ronţăiam vise albastre …..de Paris.
Dacă ar fi fost verzi, mi-ar fi fost fatale. Aşa că, am fost recunoscătoare pentru cele de culoarea cerului şi m-am mirat, mai apoi, cât de albastră am rămas. Nu, nu! Să nu-mi spuneţi că situaţia poate deveni albastră, că deja am avut revelaţia asta! Mă risc! Ce poate să i se întâmple unei fete alb-negru care fură un pic de azur de peste tot? Lăsaţi, nu fiţi moralişti! Am făcut altele şi mai rele!
De exemplu, am privit ore în şir o femeie. Da, ore în şir. Şi ea, şi eu ne aflam la o coadă unde ar fi trebuit să se vândă ceva carne. Mai ţineţi minte, înainte de 1989, cei ce au trăit pe atunci, că ne adunam cu toţii, cu mult timp înainte de a se vinde ceva, doar la un zvon şi rămâneam pe loc ore? Ei, în orele alea, o doamnă cu chip de Audrey Hepburn (asta vă spun acum, că atunci nu auzisem de Breakfast at Tiffany’s sub nicio formă) s-a aşezat timidă în dreapta cozii, fix în raza mea vizuală. Purta o pălărie albastră, cu boruri uşor căzute peste chipul ei curat, de păpuşă şi un costum de mătase albastră. Nu se încadra deloc în mulţime şi, deşi ştia că e fixată de mulţi ochi, se purta de parcă acum se va ridica cortina şi va da un recital de frumos.
Albastrul costumului avea reflexe verzui, în tandem cu ochii, pe care şi-i pleca uneori stingheră sau ne înfrunta cu eleganţă. Menţionez că nici mătasea nu o recunoşteam printre cârpele care domneau la noi acasă. Am privit-o mult, îndelung, supărător, iscoditor, atentă, cu drag…. dar hărţuitor. Ştiu că imaginea asta nu va dispărea uşor de pe retina mea. Nici măcar nu s-a dat carne în ziua aia, dar pentru mine nici nu a contat, primisem darul meu albastru printr-o cunoaştere: mătasea.
Alt rău, în afară să hărţuiesc femei delicate cu privirea? Hmmm! Am rupt flori de nu mă uita şi am călcat prin ape albastrui pângărindu-le cu picioarele. Am trimis ceva nori cu puterea minţii, într-o leneveală pe vârf de munte, pentru a rămâne doar seninul cerului pe care nu-l împărţeam cu nimeni. Mint. Îl mai împărţeam, că excursia era organizată. Într-o vreme, desenam păsări albăstrii, dar asta pentru că ai mei nu aveau bani de acuarele şi carioci, iar din împărţeala cu sor’-mea mie îmi rămâneau două: roşu şi albastru.
Sau uniforma? Uniforma aia albastră de şcoală primară în care toţi păream traşi la indigo, într-o clasă albastră? Mi-am rupt-o într-un gard pe care nu am reuşit să-l sar şi greu a găsit mama o aţă albastră. Toată viaţa am căutat rochia roşie perfectă. N-am găsit-o, dar am trădat-o cu cea mai frumoasă rochie albastră posibilă. Da, am trădat! Sunt nedemnă de încrederea albastrului. Fug uneori pe culmi alb-negre, mă plimb prin gânduri gri, scot râsete purpurii dar totdeauna, absolut totdeauna am vise de cerneală, coborâte din călimara cerului.
Şi, chiar şi acum păcătuiesc, îmi doresc ca exuberanţa asta albastră să nu dispară uşor. În definitiv, câte gânduri putem avea?