Șoptesc în umbrele de o șchioapă,
Ale neștiutului din mine,
Vreo două muze amorezate,
De un cuvânt ce nu mai vine.
Mă uit prin juru-mi și m-apasă,
Când stropi din mine curg alene,
Dar se inundă altă casă
Cu frământările-mi perene.
Mă scot din flăcări de regrete,
Mă sting cu apă vie iar,
Mă-ntreb ce e în mintea mea, de o vreme,
De-i fac cuvântului altar
Sau îl trimit în altă lume,
În teritorii fără semn,
În loc să-l strâng, să-l strig pe nume,
Și să-l păstrez în al meu ghem?
Deșiră viața multe șanse,
Adună oameni la un loc,
Printre cuvintele rămase,
Voi sta mereu ca un zălog.
Mă scutur azi de gânduri rele,
Mă scutur de greșeli de soi,
Mă scutur de cuvinte grele,
Șoptite în decoruri noi .
Și uit c-am ars, nu pentru mine,
Pentru o părere sau doar vis,
Mă-ntorc la luna mea de miere,
Căci eu am propriul Paradis.
Curat, trăit, cu nume propriu,
Ce adună în el cuvintul șoaptă,
Mi-e muză viața și am norocul
Să-i fiu eu muză, câteodată.
Printre culori amețitoare,
Îmi plimb idei ce sunt alb negru,
Bronzez cuvintele la soare
Și le măsor cu termometru.
Nu vreau să fiu o altă formă,
Cu fond sau straturi-mprumutate,
Dar este timpul de o reformă
Și îmi ofer întâietate.
De-n viață veți deschide vise,
Ce nu v-aduc frumos și bine,
O să simțiți gusturi precise,
Iar în final, amar prin vine.
Și nimănui nu o să-i pese
Că ai povești de luat aminte,
Dar tu vei ști că viața țese
Pe pânza ta…alte cuvinte!
Mulți vor urni trăiri anume,
Eu n-am nici scris, nici sens, doar vorbe;
Dar mi le port cu al meu nume,
Mândră că n-au rămas…doar slove.
Și că le dați puțină viață,
Oprindu-vă asupra lor,
Vă fac cu drag o reverență,
Sunt precum voi…un cititor!