În fereastra sufletului,
Răsăriturile zămislesc nesfârșituri;
Încrustează cu pene de mătase
Emoții dantelate ce-și scutură poalele
Pe pervazul de cleștar al întrebărilor de o clipă.
Păsări albe adună, bob cu bob,
Și scutură, în văzduh,
Mărgăritarele topite în dorințe de dimineață târzie.
Se risipesc, mai târziu, în roșul de cupru al cerului
Și se înalță în particule fine
Ce vor sclipi, curând,
A stele.
Una dintre ele va fi căzătoare
Și, nu știu cum, dar va reveni,
Ca răspuns cerut,
Pe pervazul de cleștar
Al sufletului.
Totul e sa crezi asta!
Cine spune că așteptările nu se duc,
Mai întâi, prin nouă ceruri de iubire?
Uneori, drumul e scurt,
Iar primul popas al gândului bun
Se face pe un nor de dor,
Se descântă în abur de inimă durută,
Și se rotunjește, înapoi, în suflet.
Alteori, trec prin furtuni și uragane
Prin curcubeie și răsărituri încețoșate
Și tot nu își găsesc menirea.
Un remediu perfect ar fi, totuși,
Să lași un nouă năzuință pe pervazul sufletului
Și să aștepți pasarea albă a împlinirii.
E simplu pentru noi toți, cei sănătoși,
Care, încă, putem schimba, cu puterea minții, lucruri.
Pentru unii, însă, chiar e nevoie
De o pasăre cu aripi ocrotitoare
Care să le ducă dorința într-o stea a miracolului.
Cred, cu tărie, că noi, de ne adunăm, pană cu pană, putem înfăptui minuni.
Am fi pasărea alba a solidarității,
În orice crez comun.
Am avut o săptămână imprevizibila. Noroc ca a inceput alta, poate mai linistita. Tuturor ni se pare, când ne uram de sănătate, că vorbim așa, stereotip, banal. Deh, cuvinte! Ei, bine, o durere de cap, o răceală sau ceva ce te lovește din senin și ai vrea ca acest cuvânt – sănătate – să fie unul plin și vindecator.
Nu vreau încă să mă bucur, dar lucrurile par a se reaseza. Lăsând toate astea deoparte, nu eram eu suficient de tulburată, că sâmbătă, dimineață, aud o bubuitura zdravănă care mă face să sar din „fotoliul meu terapeutic” și să ajung în curte, instantaneu.
Ce se întâmplase – puiul mierlei, care nu mai pare pui ci mierloi în toată firea, s-a lăsat orbit de singura raza de soare din ziua aia și nevazand fereastra s-a lovit de geam. Nu suport accidentele de acest gen. Am ieșit, am adunat-o, deși părea deja dusă, am încercat cum m-am priceput sa o fac sa nu renunțe, mititica. I-am dat apa, am ținut-o în mâini, iar când am simțit că își înfige gheruțele in carnea mea, am asezat-o într-un ghiveci sa se liniștească. Imi doream sa o ajut, dar nu voiam că tocmai eu sa o agit, cumva. Si, surpriza, nu doar că s-a liniștit, dar și-a revenit cu totul și și-a luat zborul.
Ei bine, a doua zi, (veți crede că sunt nebuna de va zic asta) când am ieșit în curte, mierloiul mă cântă și mă ciripea și se așeza de pe un copac pe altul și îmi strigă pe limba lui el știe ce, dar mare bucurie mi-a făcut. Și nu, nu era alta pasare. Le știu pe toate, pe cele din pădurea noastră. M-am simțit minunat, și, daca stau bine și mă gândesc, chiar nu știu de când nu am mai primit un concert doar pentru mine.
Lucruri mici, dar extraordinare, pe care nu le-aș înlocui cu nimic. Fain, nu?
Tare harnica a fost pasarea asta gri. De doua ori a scos puiuți. Când ma declarasem invingatoare, pazitoare de înaripate mici pe care nu trebuia sa le vaneze Toto tomberonezul, care sta geană pe copacul cu crengi miscatoare, na..ca vad alte oute bleu gri verzi, precum opalul, Si nici bine nu asistasem la niscai lecții de zbor, ca pasarea-mamă și-a reluat locul și a inceput rabdatoare sa dea viata. Din nou.
In curtea noastra, de o vreme, e o intreaga coalitie pasareasca. Mici cantaciosi parca le vin in intampinare micutilor, aratandu-le calea spre cer. Pana au prins putere, au asteptat popasul cu hrana al celor doua pasari: clocitoarea gri și una neagra, ca o mierla, care aduceau gandacei, rame și tot felul de vietati care sa-i faca, pe cei ce stateau ore in sir cu gurile cascate, sa prinda puteri, cat mai iute.
Piste de decolare și aterizare erau crengile bradului nostru, iar foșnetul lor trezea „vanatorul”, dar si pe mine cu cate o avertizare scurta: „Nu! Nu… acolo!”
Si am pazit puiuti, si vin pe gard timid, ca o multumire scurta, sau pe pervaz, la firimiturile de paine, de care, pana mai ieri, nu se atingeau deloc, spre ciuda mea. Acum, alți 5 natafleti stau și asteapta pupicul cu mancare, iar eu vad spectacol și ….binecuvantare.
Si uit de multe, uit ca sunt obosită, uit că mă roade că nu am timp liber, asa doar pentru mine, uit ca blocul de langa noi ce a crescut în locul muntelui, mutilat de picamerul omului întreprinzator, își primește încet, încet locatari, facandu-ma sa-mi doresc sa fug precum pasarea aceea neagra. Vazand cu ochii. Au omorat muntele, iar pasarile care, pana mai ieri, stateau in curtea vecina, sunt toate la noi. Iar noi ne bucuram de sunete miracol și..de viata. Insa sunt și neajunsuri – mai mulți șerpi, ceva…„rozătoare”, și niște viituri….aparte, când plouă. Dar pe acelea nu vi le spun cu lux de amănunte, dar vă zic că, ieri, s-a auzit zvon, ca pe poteca noastra cineva i-a mai vandut „omului întreprinzator” alta proprietate pe care eu o adoram. Daca si acolo in locul acelui rai, rasare bloc…eu caut casă la țară. Dar țară de aia prin împrejurimi. Zic si eu, acum, de ciuda, că desi traiesc in zonă de case, in mijlocul Brasovului, direct in pădure, pe o potecă, am ca vecin…un bloc nou nouț. V-am mai zis eu despre asta, cândva.
Mi-aduc aminte, ca anul trecut, cand pasarile astea zburau in cautare de hrana, Mihai al meu, aducea rame in curte, le lasa langa brad, cat sa le gaseasca ele, ca din intamplare. Mereu ma induioseaza amanuntele astea, exact cum mă tulbura si cand observ ca a hranit si cainii ce nu au pe nimeni in afara de el, cand stiu ca aduce ramele intre bete, ca suratele cu pene sa nu simta „miros de om”. Spectacolul vietii mele are scene repetative, dar mereu le iau de noi si le simt de parca prima data asist la desfasurarea lor.
Ultima fotografie e preferata mea. Categoric, înaripatei nu-i pasa de framantarile mele. Are treaba pasarea eroina, cea care a adus primavara asta vreo 10 pui, in total. Are de munca, nu-i vreme de tanguire. Mi-o lasa mie toata. Ne privim ochi in ochi, de la cuib la cuib.
Buna seara, vecină!
– bonus, o jucărioară-poezie, din ani trecuti, când mirarea miracolului din brad era la inceput:
Într-un brad, ca o spirală,
Într-un început de timp,
Nu-s nici globuri, nici beteală,
Pare-un pom obişnuit.
Stă cuminte, fără freamăt,
Şi de-i ploaie, şi de-i vânt,
Gălăgie, tobe, zgomot
Nu îl scot din ”zen-ul” sfânt.
Îl mai necăjesc blănoşii,
Ce spre ramuri se întind,
Dar i-alungă cu ţepoşii
Verdelui fără sfârşit.
Muzica pădurii mamă
O regretă, uneori;
Inima i se adapă
De sonetul prins în zbor.
Dar de zece zile-ncoace,
Am văzut, în ale lui ”plete”,
Paie, aţe, ghemotoace,
Iarbă, gâlme şi scaiete.
Agitaţie-n crenguţe
Şi ceva înaripate,
Ce purtau între gheruţe
Sau un cioc, vă spun, de toate.
Ca un detectiv de seamă,
Înarmat c-un telefon,
Am luat urma, fără teamă,
Musafirului din pom.
El gara fără să ştie
De intenţia inamică
Şi-un moment, cât alte-o mie,
Am surprins, încet, cu frică.
O minune, o splendoare,
Într-un cuib gen coşuleţ,
Sta micuţa cântătoare,
Păpuşa cu .. …. cioculeţ.
Poza-i ca o ghicitoare,
Dar se vede-un ochi şi-un cioc,
Nu-i aşa că-i lucru mare
Pentru bradul cu ”ghioc”?
Nu ştiam de ce, de-o vreme,
Era piesă principală,
Ascundea în el o lume
Şi-o poveste teatrală.
Căci n-o fi mare scofală,
Să vezi pasăre în cuib,
Dar, vă spun, e o mare fală
Să pozez, curând, şi….”pui”
Te salut, lume! Mă pregătesc și eu să decolez…spre ținte înalte. Sper să-mi iasă! Bună seara, vecină!
