Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Alei de munte


Tema aleasă, in jocul cu numarul 179, din clubul celor 12 cuvinte,  poarta numele – „alei de munte” și  are ca semn și aceasta fotografie care e, de fapt, imaginea unei strazi din orasul meu, pe care eu o iubesc enorm. Asa ca, da, poate fi o alee de munte, dar e mai degrabă o stradă de poveste, din intamplarile nimicului de fiecare zi, unde te poți pierde fără să ți se pară că ai trecut pe acolo și cu o zi înainte. O privești ca pe o prietenă, ca pe bucătăria unde îți bei cafeaua zilnic, ca pe o rudă îndepărtată de care ți-e drag, ca pe o carte răsfoită de multe ori, ca pe prăjitura de care nu te saturi niciodată, ca pe povestea ce s-a scris și nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat și nu s-a scris, ca pe azi, ca pe strada cu taine de granit tocit.  Și, cumva, nasc poveste, întâmplată, neîntâmplată, dar vie:

 

Pașii mei sunau a gol pe caldarâmul sec și trist, umbrind pecețile altor pași care se voiau nemuritori și prinși definitiv în piatra cubică. Mergeam ca după o beție, mahmură de neiubire, sau de prea multă, înca nu știam cu siguranță, sprijinind în vârful degetelor tencuiala veche a clădirilor cunoscute, prea cunoscute, încât, oprindu-mă lângă ele, îmi păreau că-mi vorbesc, că mă salută și că mă susțin să nu mă preling pe griul străzii. Mergeam anapoda, mergeam sinuos, mai mult a întoarcere, a răsucire, a răzgândire, un pas în față, unul în lateral, strecurând tropăit cadențat, de parcă aș fi vrut a exersa câțiva pași de dans irlandez.

Dar atunci nu aveam habar de nimic. Îmi spusesei sa fiu „la trei fără ceva”, în fața „butoiului cu flori”. Nu am întrebat nimic, nici fără câte, nici ce butoi, nici de casă și nici cum era zugrăvită fațada. Mergeam în neștire pe „aleea cu inima împietrita”, cum o numeam eu, după iubita lui domnul Ion, pictor de suflete, care, după ce a fost părăsită de acesta, a jurat că nimeni nu o va mai face să iubească.

S-a înșelat, deși ea crede și acum că se ține de cuvânt; doar că porumbeii pe care-i hraneste, seară de seara, o fac să rosteasca – „iubirile mele dragi”, dezlegând legăminte. Seara mă făcea să-mi fi dorit a fi dimineață, să aud cum trebăluiesc proprietarii puținelor cafenele, zornăind de zor prin vitrinile lor goale, în încercarea de a aproviziona cu ceva patiserie caldă și niscaiva cafea, poate, poate ar aroma „aleea inimii impietrite” cu parfum exotic din alte iubiri mai gastronomice. Asa ma multumeam sa numar portile, sa inventariez ghivece si sa rostesc descantece care sa faca sa dispara gratii hidoase de la ferestre cu tocuri de lemn vechi, frumos, ce se zareau sfios dintre increngaturi deloc armonioase. Butoiul cu flori! „Ce pacoste de loc mi-a ales pentru a ne intalni!”, mi-am zis, exact ca relatia noastra, mahmura si ea, din beții pasagere, adormită și resuscitată de atatea ori de cate un sarut energic in care imi topeai toate indoielile.

După ce am amestecat pe degete cel putin zece nuante de tencuială, m-am oprit in fata unui loc ce se asemana cu descrierea facuta cu mult timp inainte. Un loc care mirosea a nimeni, a nimic si a trecere uitata mă indeparta și ma izgonea fara drept de apel. Butoiul era, de fapt, o părere; trei doage amarate in care mai dormeau trei buruieni și cinci gandaci supărați, iar eu am lovit cu piciorul a înțelenire fortata dar si parca a spune – „am fost aici, plec de aici”.

Mi-am șoptit că nimeni nu merită popas atat de neatractiv, iar, după ce am numarat zece chistoace de tigari, din care trei fara filtru, mi-am zis ca ar trebui sa ma mut pe partea cealalta a aleii si sa simt alte tencuieli pe degete. De fapt, te uitasem, acolo, intre cercurile ruginite ale butoiului-nebutoi, rătăcit într-o pseudo poveste mahmura de tinerete incerta.

Pe alee de oras prafuit, mi-am intors pașii și imi zambeste, din acelasi loc, o muscata imensa, roșie, hranita bine, ca amintirea mea, care inca iși bate cadenta in pietre de granit obosit.

Orasul e altul, doar sunetul acelasi….trop-trop

Mărgăritare versificate

Zâmbete centrate pe inimă

Mă plimb printr-un regat însingurat
Și mă simt în împărăția frunzelor neînfrunzite.
Se ating poveștile de copaci,
Iar gândurile se odihnesc pe pietre de hotar.
Al cui hotar? Al regatului însingurat, normal!
Cel care nu permite gândurilor rele să treacă, clandestin.
Nici măcar cu viză. Deloc.
Cine a mai văzut un gând rău circulând precum un turist?
Sau în interes de afaceri?
Mai bine să stea dincolo de granițele înțelegerilor mele.
Nu știu cum să vă zic, dar, de când nu le-am mai permis unor intruși accesul,
Inima mea bate firesc și zâmbetul se zbate lin spre dreapta sau stânga.


Ce? Nu știați? Eu nu pot zâmbi drept.
Buzele mele lasă semn care parte din mine e tulburată.
Uneori e dreapta, câteodată e stânga, alteori…
Dar mai bine să nu vorbim de centrul Universului meu
Caci pe acolo, cum spuneam, se trece cu pașaport special.
Omul meu îmi spune Gioconda, cică surâd prea mult
Și tare-mi vine să-i dau și lui viză la vorbe,
Prea i se zbat pe hotar cuvinte nepotrivite mie,
Dar potrivite lui, imi sopteste iar, spre disperarea mea.


De vă simțiți uneori ciudat în preajma anumitor oameni,
Ascultati-va intuiția. Nu dă greș niciodată, chiar dacă tu o înfrunți.
Mai bine faceti-va hotar, puneți o piatră, descuiați poarta
Și vedeti cine se lovește de piatra-capcană, cine e senin ca o zi de mai și nu se împiedică de amănunte
Și cine apasă pe clanță, natural, chiar dacă tu ai decretat că locuiesti într-un regat însingurat.

Unora nu le va păsa de strategiile tale,
Te vor salva, cu zâmbet centrat pe inimă și cu un buchet de gânduri bune, rostuind bucuria.

Parol! E pe bune! Încercați!

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Piatra lunii călită

Piatra lunii călită
Piatra lunii călită
Piatra lunii călită

Inima mea s-a scurs printre ropote de șoapte,

Luna se dă dea dura, pe cer, și-mi aruncă ocheade,
N-am răbdare să-i prind rotundul în pale sclipiri,
Știu că-i schimbătoare ca mine și mi-e sufletul plin
 
De înțeles și de taine ce se vor măsluite,
De întâmplări vinovate ce nu se lasă rostite
Și nu cad din Înalturi cum așa s-ar credea
Căci sunt toate pitite în inima mea.
 
Scutur cerul c-o frunză din arțarul bătrân,
Scutur luna să-mi pună pe umăr gând bun,
Scutur stelele cu crengi de mesteacăn sticlos,
Scutur viața dar ea nu pare sus, ci pe jos,
 
De-o călcăm în picioare printre pietre și iarbă,
Că ne pare destulă, că ne pare întreagă,
Ca o pâine dospită care crește prin noi,
De uităm c-o felie-i frământată cu ploi
 
Care au curs doar în tine, sau în el, sau în tata
Că-n furtuni și-au dus traiul, și că des au dat plata
Mult mai mult, mai intens, mai durut sau amar
Decât cei ce privesc luna ca pe-un lucru banal.
 
Mă rotesc amintiri, mă străbat întrebări:
Sunt ca tata, ca tine, sunt un om cu mirări?
Trec pe drum fără țel? Îmi împart trupu-n cioburi
Sau aș vrea să-mi adun tot întregul din hopuri?
 
Și să le rotunjesc, să le pun frunze vii,
Să-i dau lunii tribut doar luciri arămii
Și să zic mulțumesc că din tata-s clădită,
Piatră Vie ce sunt, Piatra Lunii călită!
Mărgăritar publicitar

Pietrele timpului meu…liber

Iubesc pietrele. Le iubesc de când mă știu, de când trăiam lângă un râu măricel, de care mama era tare speriată, căci se-nvolbura des, dar  se și retrăgea în așa fel încât eu pășeam în albia lui și  culegeam zeci de pietricele, mai ales pe cele cu forme ciudate sau șlefuite bine de ape care cine știe ce taine duceau la vale. Le adunam în batista și le strângeam bine, în colțurile sale,  să nu le pierd. Înainte de asta, aruncam câteva, așa cu fentă, cum mă învățase tata, și făceam ochiuri, ochiuri, care se desfăceau în alte cercuri de mă credeam cu puteri de zână bună.
Acasă, mă așezam pe iarbă și-mi admiram averea. Aveam o grămadă. Doar a mea. Zilnic, îmi făceam din ele magazin de visuri; însă cum venea mușteriu la vândut de pietre, îi gaseam cusur, astfel încât să nu cumva sa-mi descompletez colecția ….. pe mofturi fără substanță. Într-o zi, Geoni, vecinul bărbos, nu mi-a cumpărat nimic de acolo ci mi-a adus două pietre – una gri, dură, care-mi dădea senzatia ca a coborât muntele în prăvălia mea și alta cu un luciu și niste irizatii albăstrui, ca mi-a devenit pe loc prietena pe viață. Nu știam cum se numesc, dar Gioni a venit și cu explicatii spunând că marmura și granitul sunt frumuseți care nu pier niciodată și, în ciuda trecerii vremurilor, tot nu se vor demoda. Multe n-am înțeles eu pe moment, dar am pastrat povestea pietrelor până azi și dincolo de clipă….
Sunt fata munților și a pietrelor, trăiesc cu stânca în curte, munte get-beget, și mă uimeste mereu măreția ei.  E puțin calcaroasă, are  legende prinse în ea cu mări din ere pierdute de timp și mă simt extrem de norocoasă. Împodobeste ambientul fără să faci nimic. Natural. De aici am știut că pietrele îmi vor intra si în casă. Lemn, piatră și sticlă. Trei repere dragi mie.
pietre-pictate
pietre pictate, sursa: pinterest

                                                                                                   ***

Ce fac in timpul liber, acasă?, sună o întrebare-provocare primită de la  stona.ro, care și-a lansat recent website-ul și pe care vă invit a-l răsfoi.
Păi simplu, scriu povești cu pietre si nu numai, despre lume,  oameni și viață; adun din mintea mea boemă versuri, mă joc cu câinii în curte, pictez pietre, și descifrez mesaje din lucruri aruncate de alții. Merg prin târguri de vechituri și iau obiecte cu suflet pierdut și le redau suflul. Acasă, șmirgheluiesc, chituiesc, aplic ceruri și vopsele, antichizez și pun din nou poveste in ele. Din juguri de lemn am facut lămpi, din blat de lemn, casuta pisicii, dintr-o masa cu picioare sparte am luat blatul de marmura albastra, l-am asezat pe un bufet rapciugos, pe care l-am infrumusetat cu piatra aplicata pe laterale și l-am transformat in cea mai frumoasa insula de bucatarie, fără să investesc în ea atat de mult. Albul-vintage e dat cu nepricepere dar cu intuiție. Sper să vă placă ce a ieșit.
pisi-blat
chiuveta-marmura, insula recondiționata de mine
Dorința mea mare  este, insa, sa am  ceva sa se potriveasca cu roșul burgund al unei chiuvete tot din acest material prețios, dar cred ca sunt extrem de norocoasa pentru că tocmai ce am descoperit firma Stona.ro, după cum vă spuneam. Așa mi-aș asorta și mai bine bucătăria, iar tejgheaua mea ar căpăta ceva din prețiozitatea celui de mai sus.

stona

Că gătesc, citesc, mă uit la filme, plantez iederă și brăduți în curtea muntelui nici nu mai spun, însă vă mărturisesc că dacă aș avea timp liber aș merge la o conferință ținută de  Lorand Soares Szasz, care este invitat special al  firmei Stona, firmă care ar asigura în data de 13 octombrie transportul pentru cei care locuiesc în Brasov, căci pentru cei care trăiesc in Bucuresti au aceasta oferta în toate cele 3 zile cat tine evenimentul lor  numit Zilele Porților Deschise, despre care și eu am auzit, întâmplător, dar cu bucurie, și la care vă invit cu drag, în numele lor. Poate asa, de la el, as intelege de ce am nevoie pentru a avea succes în lucruri personale sau comune.
Asadar, nu stiu ce faceti voi in timpul liber, mai ales acasă, dar daca sunteti interesati dati o tura pe site  și la eveniment. Ați fi uimiti cate ați afla despre aceasta firma care este divizia de retail a Algabeth Stone Group, o companie ce comercializează piatră naturală, deţinând 6 cariere în întreaga lume şi peste 15 cariere în cooperare exclusivă, cu export în peste 80 de ţări. Cu cel mai mare stoc de piatră naturală disponibil în România, depozitul Stona vine în întâmpinarea cerinţelor pieţei cu 300.000 mp din peste 500 de modele de piatră naturală, cum ar fi: 120 modele marmură, 230 modele granit, 20 modele travertin, 20 modele de calcar și 15 modele de onix.

 

materiale
Stona.ro Materiale – calcarul, piatra apelor marine

 

N-am să merg cu dorințele prea departe, caci locuind la casa, din oferta lor as gasi extrem de multe intrebuintari, de la gard, la placări in curte, de la pardoseală in baie, până la tejghele de bar, asa cum e cel pe care-l am, de granit, gros și care-mi dă inspirație profundă atunci când mă asez la el să adun vorbe pe hârtie. Nu știu ce faceți voi in momentele libere, dar daca aveti ceva timp folositi-l sa intrati…..într-o altă prăvălie cu visuri concrete, dar de data asta unele profesionale, de ajutor. Si nu uitați de cele trei zile speciale: 13, 14, 15 octombrie, adică…acușica.
Acasă e locul meu de poveste și orice fac îmi aduce bucurie și relaxare, însă nu uit nicio clipă că cel mai plăcut lucru e să fii acolo cu cei dragi. Sub privirile și încurajările lor orice picătură de timp liber înseamnă prilej de a împărtăși lucruri. Multumesc, Blogal Initiative și Stona. ro pentru exercitiul meu de azi. Cu bucurie, n-am făcut altceva decat sa vorbesc natural despre natural, de acasă de la mine.

 

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Un infinit….de o zi. Percepții

un infinit de-o zi...în piatra
un infinit de-o zi in piatra lumii
Tu nu-mi esti nimic decât o-ntâmplare
Pe care am uitat-o-ntr-un noiembrie gri;
Tu esti, probabil, o lectie oarecare
Ne-nvățată la timp, dar pe care o știi
C-a rămas neculeasă, nerodită,
Roasă-n inimă strâmbă și albită-n cuvinte
Și de spun o poveste, și de o fi adormită,
Tu râmâi doar un gând de luare aminte
Și atat.
Tu mi-ai fost, într-o vreme, o umblare prin minte,
Scotocind prin cotloane, deși sunt la vedere,
Mie, acum, nu imi pasa daca prinzi in cuvinte
Zbateri moi sau nuanțe care par doar repere
Într-o lume pestriță, intr-o lume amară,
Judecând după umbre ce le aduni împrejur,
Din păcate, mereu vei credea c-o s-apară
Vreun călău ce-o sa-ți caute jertfa pusă pe rug
Sau pe jug.
Am puterea sa plec, sa ma nasc inc-o dată,
Sa renunț și la oameni, la idei și cuvinte,
Am putere sa uit, dând povestilor roată
Înșirând alte umbre și lumini părăsite,
Vei vedea ca nu-mi pasa că-mi găsesti vină iar.
Nu-i asa ca durerea poartă lacrimi dosite
Și ca viața-i o vină?  Altfel, mă întreb, de ce-o simt
Obosită?
Cand vei crede ca altul iți cam fură din viață,
Cand vei crede-n nimicuri care oricum n-ar conta,
Vei simți atentate care, puse-n balanță,
Nu vor da mângâiere, ci vor rupe din ea
Șiruri albe de gânduri, piatră seacă ce plânge
După omul din brațe, după omul ce moare
De atâta durere care-n suflet se strânge,
Nemișcării cerând, oarecum, îndurare
Într-un sărut.
Sărutu-i rece, îmbrățișarea ta de stancă mi-e străină!,
Pare a spune-ntr-un final absurd și-ncremenit;
Dă-mi drumul din strânsoare caci tu esti cel de vină
Că nu trăiesc doar clipa ci, poate, un infinit!
Sunt ochi ce cred povestea zidirii-nlănțuite,
Sunt inimi ce nu simt c-au meritat să tacă,
Ce ar fi vrut să bată-n emoții amețite
Și nu în veșnicie iubirea să o-mpartă
Absurd.
Morala am avea, de nu am fi cu toții
Prea diferiți în simțuri, percepții și trăiri,
Unii preferă o viață jucată-n ritmul sorții
Ca fluturii ce poartă-n aripi trăiri de o zi
Sau cei care ar duce-n nemuriri de piatră
Povesti care sa-nceapă și azi, si-ntotdeauna,
Nu ar conta ca piatra, pe alocuri, chiar se crapă,
In infinit si-ar duce și inima, și  anii, și nu le-ar fi totuna
C-ar mai trăi o zi.

 

Nu mă omor după temele ce au la bază fotografii, dar am încercat și eu ….. piatra cu versul. Veți găsi în același tabel găzduit de Eddie, scrieri mai spectaculoase, tot în clubul celor 12 cuvinte. Aceasta a fost percepția mea -un infinit de o zi