Idee ce se vrea continuată – mult zgomot pentru nimic, dedicație fără destinatar

Eu scriu un cuvânt
tu-l citești cu partea din tine care vibrează;
eu mă mir de ce vezi;
observ cum îl rostogolești
fix în direcția aceea la care eu nu m-am gândit,
deși știu și eu toate sensurile lui,
dar tot sunt uimită de alunecările tale,

și de cum mă rătăcești în vorbe
deși, ieri, mă citeai doar într-o fotografie
sau nu mă descifrai deloc,
chiar dacă dădeai drumul unor reacții
care să mă facă să cresc,… ziceai tu.

Încet, am început să mă cenzurez,
să-mi închid silabele în cochilii,
să le împreunez greu și uneori prea atent;
să explic prea mult sau deloc,
să dispar cu săptămâna
visând că pot să dispar de tot;
să mă-ntreb dacă n-ar trebui
să mă scriu pe petale
sau nasturi,
aceia pe care-i uit a-i încheia,
(cum vă spuneam deunăzi),
de ajung toți, prea repede,
la buzunarul inimii.

În definitiv, nu e cazul să descifrez nimic;
o fac alții mult prea ușor
și așa aflu și eu
ce TREBUIA sau NU trebuia să desenez
în litere.