Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!

Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic:
Într-o lume alb-negru,
Cu variațiuni de culoare luată doar din suflet,
Fiecare și-a pictat bucățica așa cum și-a dorit.
La început asta, când toți  confundau albastrul cu cerul,
Roșul cu floarea de mușcată, 
Și verdele cu inima ierbii.
Apoi, cu fiecare clipă traită, am început a fura
Puțin de la tine, puțin de la el, 
Puțin de la femeia ce-și plantase în curte doar flori de nu-mă-uita,
Și….. puțin de la Dumnezeu.
Din suflet, scoteam culoarea doar când oftam prelung
Si, nu stiu cum, dar roșul devenea altul. În nuanțe.
Griul se așeza pe poale,
Iar furtunile vieții tulburau albastrul cu stropi de indigo.
Picătura de la Dumnezeu o foloseau câțiva doar: 
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!
 
Poate. Fiecare să-și pună ce culoare vrea pe bucățica sa de frumos;
Insa, habar nu am de ce, eu chiar observ, în amestecul lumii, 
Pe planșele multora din jur, lumina orbitoare.
Cândva, mi-am spus că sunt fata alb-negru.
Poate știam că nu merit încă picătura de mir cald.
Si totusi, într-o zi, am primit-o când am folosit, 
Cu mare greutate, expresia „mă iert”.
 
 
Ieri, cineva a trecut și i s-a parut ca tabloul vieții mele
E pictat prea concret. Nu-i plăcea. Culorile i se păreau…normale, banale, plictisitoare.
El îmi arăta  desene cu ecuații, linii, puncte. Abstract și plin de culori imprecise.
Nu se putea hotarî. Le voia pe toate. 
 
 
Eu mă mulțumisem cu prea puțin, zicea acesta.
Știam, însă, că cea mai frumoasă culoare încă nu o așezasem.
Galbenul clipei, dintr-o bucurie de gând, 
Desprins circular dintr-o poveste de vară
În care oamenii se învârteau căutând adevăruri, prin jur,
Când ele, de fapt, era ascunse doar în suflet.
 
Încă mai adun culori în inimă, să-mi pictez 
Momentele de tristețe, fericire sau de banalitate pură
Și sunt extrem de fericită când găsesc printre cei cu care horesc,
Picătura lui Dumnezeu. Mângâi cu privirea tabloul lumilor
Știind că nu mi-aș dori altceva, dar, ca la un vernisaj trecator,
Ma voi simți aproape acolo unde emoțiile culorilor
Vor trezi in mine….bucuria simplitatii si voi zambi cand picatura de frumos imi va topi nelinistile….
..chiar dacă totul pare demodat, desuet ….
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare împărțite cu tine

Niciodată nu veți ști când…

 

Pe tavanul iubirii cineva a desenat un chip.
Mulți s-au chinuit să-l descifreze,
Să decripteze harta semnelor lăsate discret,
Ca și când în locul frunții era Steaua Polară,
Ochii erau frunze încremenite în nemișcare,
Nasul ar fi fost puntea dintre minte și inimă,
Gura un vulcan ce erupe,
Iar pomeții munți de sare, ce sticleau în nesfărșire.


Doar tu, ți-ai pus palma, atent, lângă, și ai cules totul, rotund și perfect, într-un cerc.
L-ai rostogolit și l-ai pastrat pe inelar, șoptindu-mi, că oricum m-ar zugravi Dumnezeu, m-ai recunoaște după semnul din frunte.
Langa Steaua Polara niciun reper nu se pierde, ci se redescoperă….cu inima, suspendând secundele în iubiri eterne.
Apoi, ai făcut tu ce ai făcut și m-ai ascuns într-un poem, apoi într-o fotografie de ocazie, fără ramă, sau îngalbeniri de timp, fără zimți sau contur clar.
Conturul era in inima ta.

Azi, am uitat de frig căci ai topit zăpezile nesfarșite în ape vii ce mă hrănesc, în ploaie de mărgăritare, dezvelind astfel un zâmbet curat pe care să-l ofer oamenilor. Aveti răbdare, daca nimeni nu v-a cules din tablouri pictate de altii, sigur o va face cineva. Insa niciodata nu veți ști când..

*din ciclul – Momente cu tine