Ei, acum o să spuneţi ce e atât de senzaţional în găsirea unui căţel? Păi, e plin net-ul de anunţuri de căţei pierduţi, găsiţi, abandonaţi, care mai de care cu poveste plină de emoţie şi adevăr. De ce ar fi asta mai deosebită decât alta ? Şi totuşi e! Pentru că e a mea!
În fiecare casă sunt împărţite sarcinile – cine găteşte, calcă sau spală rufe. Altul spală curtea, căţeii, şi, bineînţeles, maşina. Ca la ţară. Doar că ca nu dă nimeni ouă, lapte, carne, ci primim doar zâmbete, pupici şi drăgălăşenii, şi de la om, şi de la animal. Tocmai din această cauză, Mihai crede ca l-am găsit pe Toto datorită stării mele uşor „paranormale” să nu-i zicem anormale, că deh..vorbim frumos unul cu altul și despre altul. Altfel nu-şi explică cum, deodată, în acea zi, am sugerat că ar fi cazul să ducem maşina la spălătorie. Eu, care nici nu văd, nici nu aud despre această atribuţiune ce nu-mi aparţine defel. De data asta, era vizibil murdară, drumul lung dus şi întors de Baia Mare nu o făcuse pe biata maşina să mai arate aşa cum trebuie.
Tocmai ce făcusem un giratoriu, după ce dusesem la bun sfârşit operaţiunea „spălătoria”, că mă trezesc spunându-i lui Mihai cam aşa:
–Auzi, iubire? Eu cred că am văzut un căţel de rasă, singur, pierdut şi derutat!
-Adică, tu, în câteva secunde, ai avut timp să vezi un căţel de rasă, oarecum, pierdut? Şi tragi concluzii? Eşti paranormală, cumva? Că mă tot bate un gând de azi dimineaţă de când ai vrut la şamponat maşini!
-Măi, nu sunt! Dar căţelul era frumos foc, să ştii!
-Atunci, zi repede! Întorc sau nu?, spuse posesorul a trei mâţe şi doi câini, deja existenţi în ogradă.
– Întoarcem!, zic…
Parcăm. Ne uităm în jur. Hop, vedem mititelul! Frumos cu adevărat! Şi murdărel, cu ochi maro, cu guriţa strâmbă a mirare, lăţos şi cu dinţii la vedere, dar neameninţători. Nu l-a putut prinde. Ceva l-a oprit pe Mihai să-şi expună mâinile- fie vorba între noi, ele ne asigură traiul de zi cu zi- riscului şi imprevizibilului, fie el şi în faţa unui mititel căţel maro. Acum, de când îl cunoaştem, ştim că am procedat corect. Totolică al nostru fiind un căţel destul de nervos în situaţii necunoscute.
Nu ne-a aşteptat să devenim mai îndrăzneţi. A zbughit-o, frumuşelul, în autogară. Noi după el, ca apucaţii. Fugea căţelul, fugeam şi noi; mergea maroniul în zig-zag, în zig-zag făceam şi noi paşii. La un moment dat a dispărut. Nu mai era nicăieri. Sub ochii noştri, convinşi că nu are unde să se facă nevăzut. Uşor de prins, la cât era de mic, am gândit la început. Na, belea! Dintr-o dată colţul cu pricina devenise Triunghiul Bermudelor. Hopa! Şi căţelul era paranormal!
Era acolo, în autogară, un zid misterios. Cum ajungea la el zulufatul, cum dispărea ca prin farmec, spre stupoarea noastră, care ne aşteptam să-l găsim dincolo de el. Dar nimic. Zici că se evapora. Doua ore l-am căutat în toate locurile posibile. Nimic. Găsisem şi deja pierdusem căţelul. Bâzâiam şi pendulam pe acolo ca nebuna. Mare supărare!
Trebuie să vă spun că locul în care jivina noastră ne-a momit, ca fata morgana, era rău famat. Punct de întâlnire al navetiştilor, dar şi al peştilor şi prostituatelor din zonă. Acum nu vreau să-mi fac un deserviciu, sugerând oareşce, dar nici prea bine nu arăta imaginea a doi nebuni de oameni, care nu mergeau alături, ci se plimbau aiurea prin autogară. Colac peste pupăză, pantalonii mei scurţi, purtaţi cu cizme de vară, lăsau loc de interpretare şi imaginaţie.
După alte două ore ne-am întors. Tot pentru căţel! Înarmaţi cu o lesă, zgărdiţă şi musai nişte şuncă prăjită pentru momeală. L-am găsit iar! Greu! Dar l-am găsit! Dar nici măcar bunuţul din mâna noastră nu l-a îndreptat spre noi de bună voie. Venea încet, spre bucuria noastră, ca o păcăleală, ghicindu-ne, parcă intenţiile pe care, se pare, nu le prea agrea în clipa aia. Când vroiam să-l înhăţăm, fugea ca nebunul prin autogara ceea, până unde credeţi ? Aţi ghicit! Până la zidul misterios! Şi iar dispărea! Dumnezeu ştie unde, că noi nu am aflat nici până în ziua de azi.
A doua zi am luat-o de la capăt: venit, căutat căţel, găsit căţel, fugit, dispărut şi gata. Misiune zero. Le-am aprins imaginaţia oamenilor ce nu pricepeau ce-s cu zănaticii ăia plimbăreţi. Am cules, în schimb, informaţii despre zulufat de la babele iubitoare de căţei. Aşa am aflat că acesta era în tandreţuri zdravene cu o „urecheată” gestantă dar loială şi că o păzeşte câte 4 ore, după care dispare iar. Bucuroşi, nevoie mare că nu-i al nimănui, revenim lunea, de acum. Nimerim fix în meciul Dinamo-Braşov, cu suporteri, poliţişti şi babe compătimitoare. De data asta, incredibil, tot cartierul era informat că suntem în căutare de căţel maro. Până şi poliţia. Semn că veştile circulă repede. Destul de înspăimântător gând!
Şi iar a apărut, şi iar l-am pierdut. Super-epuizant. Ba, mai mult în agitaţia creată de zgomotul meciului şi deja-vu-ul ce-l avea căţelul, cu doi ciudaţi ce tot încercau să-l înhaţe, şi-a însuşit o stare nouă de autoapărare. Cum ne vedea, fugea ca din puşcă. Asta era să-l coste şi viaţa pentru că, într-un astfel de moment, numai ce-l zărim pe frumuşel fix în stradă, în faţa unei maşini. Gândul nostru de moment a fost că ne punem cu soarta şi că el e menit să stea acolo. Era prea mult. Prea dureros şi dezamăgitor.
Cu toate astea, o idee salvatoare a venit dinspre cea mai tânără dintre doamnele blocului: „Lăsaţi lesa şi numărul de telefon şi vă dau eu căţelul curând!”, ne-a zis ea cu un glas plin de siguranţă. Şi curând a fost. În două ore, pe ceas, ne-am luat în primire trofeul, sub privirile poliţiştilor care deja ne reperaseră în salvatori de căţei. Câţiva suporteri aplaudau admirativ. Pe noi. Nu meciul. Acesta nu ştiu ce rezultat a avut, dar meciul căţel-Tîrnoveni s-a încheiat cu victoria greu încercată a Tîrnovenilor. Plecam acasă fericiţi. Noi. Nu şi zulufatul speriat, dar teribil de blând.
Aici începea o altă aventură pentru el. Izi, maidaneza, nu l-a acceptat din prima, pentru că iubăreţul nostru se şi amorezase. În direct. Doar că nu-i era suficientă apropierea ci voia ceva acţiune. Doar el. Noi, restul, în frunte cu Gigilic, eram de cu totul altă părere. O seară doar s-a învârtit în jurul miresicii lui. A doua zi l-a luat în primire un nenea veterinarul care l-a transformat urgent, din sultan cu urecheate şi gigilici, într-un eunuc sadea. Că arăta deplorabil, cu blăniţa îmbâcsită ce a căzut repede la cosmetizarea oferită la cabinet, nici nu mai spun. Toţi purecii, ghemotoacele şi mizeriile au dispărut lăsând loc pentru un nou look de căţeluş caraghios de care ne-am îndrăgostit iremediabil.
Dar sentimentele faţă de prinţesa noastră neagră, de două ori decât el ca mărime, i-au rămas. Acum se iubesc sincer, iar Toto tomberonezul, care şi-a ales numele în mai puţin de o oră, a ajuns mascota casei. Jucărie vie! Cum spuneam pe aici, la ce zgomot face uneori, mai ales la hârjoneală, îl mai numim şi ‘’tazmanianul’’.
Uneori mai trec cu maşina prin zona autogării. Mă trezesc zâmbind şi privind zidul numit de noi, ‘’Triunghiul Bermudelor’’. Oare unde dispărea zulufatul nostru? El ştie! Doar că nu vrea să ne spună şi nouă. Stă şi îi roade urechea, de vreo juma’ de oră, lui Izi, zisă şi Gigilic. Şi roade, roade şi….iar roade….
