Viața-i hotărâtă; va sta cu tălpile în sus și nu va lăsa pe nimeni sa o gâdile. Va așeza cerul pe călcâie și va simți norii pe vârful degetelor de la picioare; își va înfasura pe glezne raze de soare și se va spala cu roua dimineților cuminti.
Va ține pe tălpi aer cald sau rece și se va preface că face pasi prin văzduh ca și când pământul nu îi mai e de ajuns. Prea s-a aglomerat cu lucruri care sunt strivite în mersul nostru haotic și inconștient, pe alocuri.
Mi-am întrebat viata:„ -Și tu stai cu tălpile în sus? Pentru că, de o vreme, fiecare întâmplare sau amănunt ce mă conține pare cu susul în jos sau cel puțin rotitor ca într-un caleidoscop cu imagini multe dar pe care nu le recunosc pe deplin….”
Nu mi-a răspuns, dar azi dimineață, când m-am trezit, am observat pe capota mașinii o pereche de teneși albi.
Se descaltase.
Semn. Eu nu port incălțări sport aproape niciodată, posibil să-mi arate că drumului meu îi trebuiesc roți, că prea e lentoare multă. Ciudat, simt fulgi de nea și picuri de ploaie pe tălpile vieții mele.
Nu putea și ea sa caute niște ghete la oferta? Parca nu e tocmai vreme de tălpi goale și relaxare forțată. Bat niște vijelii prin mine!!!!
Nici nu m-a băgat în seama. Acum contabilizează niște frunze. De soc. Ce preocupare!!!
Sa stai cu tălpile pe Cer când e vremea furtunilor. Asta da tupeu!
Se adună luni în calendare,
Țigări stau sfârșite-n scrumieră,
Tu-mi spui că mai ai buzunare
Cu luni neîncepute și că ai tabachera
Ticsită cu tutun aromat ce seduce,
Chiar mi-ai pus printre rochii o mulțime,
Habar n-am dacă lunea te-aduce
Vânzător de tabac, să devii, pentru mine.
Se-adună ceața după atâta ploaie,
În lumea asta nouă, ce încă nu ne ține,
Îmi pui cafea într-o ceașcă și scrii, atent, pe-o foaie,
Să-mi fie ziua bună căci tu mă iei cu tine.
Mă-mbrac și aleg cu alb să îmi fie, azi, vestmântul,
Miroase a tutun și a cireșe amare,
Mi-e lumea asta caldă așa cum mi-e cuvântul,
Iar tu mă porți distrat, din nou, prin buzunare.
Suportati putina dulcegărie, așa de luni? Oricum ar fi, săptămâna să vă fie buna și specială!
La noi în sat mere aveau toți. Nu semăna, însă, un măr cu altul, de parcă, în grădini, oamenii au vrut să își arate unul altuia că al lui e mai cu moț. Nu erau. În satul nostru, merele nu erau prea mari, oricâtă maturitate trecea peste ele, pentru că, de atâta așteptare a pârguirii, te trezeai că zac toate pe caldarâm, În jurul copacului.
Ațoase, lemnoase, acre de ți se strepezeau dinții, spre bucuria mea și enervarea celor mari, niciodată nu primeau atenția cuvenită. Oricât de diferit ar fi fost gustul, era ca într-un concurs cu niciun câștigător. La noi în sat, fructele erau trufandale mereu. Prunii cei buni nu existau decât la anumite case, iar prunele grase creșteau la Colectiv cu nemiluita. Plezneai mâncând. În schimb, perii, oooo….acum, știind ce pere se vând prin urbea noastră, perilor ăstora le trebuiau făcute statui. Se coceau în tihnă, fără grabă, fiind zemoase atât cât trebuia.
În ziua de Sfântul Ilie, noi, copiii de atunci, ne trezeam și priveam spre cer. Ce credeți? Așteptam norul cel mare aducător de ploaie vindecătoare. Ni se spusese nouă că va trece Sfântul pe cer cu biciul și carul lui de poveste. Nu era om, de fapt, să nu aștepte semnul printre seninul cerului ca pe un miracol care ar fi vindecat ceva din uscăciunea aceea care părea că ne-a teleportat, pe toți, direct pe lună, căci așa arăta pământul, crăpat atât de tare, încât se distanțau marginile puternic și se formau crăpături adânci ce păreau cratere nisipoase, numai bune de hrănit imaginații.
Uneori, rugăciunile oamenilor erau auzite, și ploaia aia scurta devenea chiot de bucurie. Domolea puțin așteptarea. Alteori, nu se întâmpla nimic și oamenii chemau paparudele sau se gândeau la țiganii de la marginea satului care făceau cărămizi din lutul nostru bun, că au îngropat iar măgarul. Asta e altă poveste, una cu secetă forțată și cu ploaie venită, brusc, după ce au reușit să găsească locul măgarului îngropat de viu și dezgropat de localnici. Si nu, nu-s legende, deși ar putea părea. Poate doar superstiții combinate cu coincidențe stranii. In satul meu, ploaia a avut mereu rol puternic si era privită cu respect și așteptată de fiecare dată cu bucurie.
După ce treceam cu privirea toți norii, te uitai la poartă, nerăbdător, căci era zi de împărțeală, dar nu una obișnuită. Se împărțeau trufandalele de prin grădini. Pe recamierul din odăița cu tavan prea jos, vopsit albastru, se rostogoleau, astfel, mere de toate felurile, corcodușe, zarzăre târzii, căci de vreo lună nu mai erau prin pomi, piersici de oraș, vișine, prune verzui, câteva pere tari, prune grase, un pepene, de la căruța cu coviltir colorat, pe care sigur îl cumpăra mătușa și ni-l împărțea noua, porumb fiert de la tanti Mia, vreo smochină pe care nici nu o băgai în seamă de stafidită ce era; însă cea mai așteptată ofrandă era cea de la baba Ioana. Doamne, aveau oamenii ăia raiul și ei nu știau. Sau știau, habar nu am.
O casa veche, mai veche ca băbuța noastră care mergea în două bețe, cocârjată și adusă de spate de zici că era Sfânta Vineri, cu o prispă unde încă se zăreau dantelării în lemnul maro, vopsit, străjuită de un copac imens cu roade multe și dulci, ca în povestea cu fata babei și fata moșului. Dar merele alea nu erau mere obișnuite, erau mici cat ai fi mâncat unul dintr-o dată, pe o parte roziu, ca mărul Albei că Zăpada, și pe alta verzui trandafiriu.
Daca vă imaginați că știți ce înseamnă dulcele mărului cât un degetar, vă înșelați. În niciun caz nu rămânea vreo urmă de dulce apăsat sau vreo părere zaharisită ca dintr-un fruct obișnuit. Nu, era un dulce suav dintr-un acru transformat subtil, era ca o așteptare suavă de bun rafinat, într-un gust nemaiîntâlnit. Aș jura că acel fruct ar fi putut da dependențe mari oamenilor de la oras, și ar fi revolutionat ideea de fruct, însă cred ca mi-a fost mie sortit să rămân cu suprema comparație a mărului perfect.
Și cum vă spuneam, după ce poala de mere de la baba Ioana era rasturată printre celelalte, dupa ce toate casele primeau din rodul lor, și după ce mâncam până dădeam în pântecăraie bănuită, fix de a doua zi, de după Sf Ilie, noi copiii, ne îngrămădeam sub copac și ne culegeam bucurii mici și dulci și mâncam până crăpam, neștiind că musai ar fi să le spălăm sau altele ce ne-au invadat zilele astea care par din ce în ce mai departe de cele despre care vorbesc eu.
În satul meu, se ținea cont și se credea în bucuria simpla a darului ceresc, dar coborat în crengi cu rod, ce ne devenea, noua, licăr special, într-o zi specială, pe care oricum aș trăi-o, printre bucurii sau tristeți, printre ploi sau călduri mari, tot mai face loc amintirilor cu poarta larg deschisă:
-Mamaie, vine de-mpărțeala, mamaie! Și ochii mei iar au sclipirea aceea de o știți….
Zi tainică să aveti, si să împărțiți rod. Vă las și eu mărul meu dulce, din cuvinte, să va fie leac și bun…
La noi miroase a caise, a rășină de brad,
A vinete coapte și-a cuvinte dospite,
Se strâng vrăbiuțe pe streșini și prag,
Iar eu mă feresc de ispite;
Alung, cu un gest teatral și răzleț,
O vorbă de amor care doare,
Aș fuma o țigară, doar așa ca decor,
Dar tu știi că-s ne…fumatoare.
Îmi îndrept iar postura și mă uit la pantofi,
Ce te miri că am tocuri înalte?
Le aș purta și când dorm și când cumpăr cartofi,
Când ne plouă parte în parte.
Se-ntunecă iar, eu în ploaie mă-ntorc,
Tu îmi îndrepți o șuviță albastră,
Eu la toc nu renunț, tu renunți la pantofi;
Joia asta e iar doar a noastră.
Pe un biet balansoar legănam timpul crud,
Viața-i caldă, chiar de vremea-i în beznă,
Tu pe toc lași un zâmbet, eu pe chipul tău ud
Și iubirea se simte….pe gleznă.
Sub pietre de granit tocite s-au ascuns pașii lumii,
Ieri a trecut el pe aici, azi eu și mâine cine știe? poate tu.
Candva, alți oameni și-au purtat liniștile și neliniștile,
Cărând din bătrânul oraș amintiri ude, împietrite intr-o trecere însingurată.
Și totuși, pe strada cu tăcerile prinse în tencuieli roase de timp, totul e la vedere.
Trebuie doar sa ridici privirea și să te plimbi prin ploaie.
Nu-i așa că e cea mai frumoasa strada din lume?
Cândva, aici, o florăreasa își vindea buchetul unei fete tinere, ademenind-o meșteșugit:
-Fată frumoasă, ce miroși a ciocolată, cumpara-mi florile sa ai ziua și mai înflorită!
De atunci, pe strada asta, mă gândesc la flori ce miros a ciocolata.
Și zâmbesc a ploaie.
Așa traduc eu ploaia în orașul meu și va trimit gând bun, de sănătate și drag. Eu sunt bine. Bântui prin lume și prin locuri atât de familiare încât mă întreb de ce îmi par astfel cand, de fapt, eu nu mi-am mai purtat pașii pe acolo de multă, multă vreme. Si e așa păcat!
E ca atunci când amâni o întâlnire cu un om pe care-l crezi veșnic. Și nu e. Vine ploaia destinului si-ti arata altceva. Așa și cu locurile simple din jur. Merita sa le regăsești descoperind ce tare ți-au lipsit și ce bucurie simpla te inundă, firesc. Habar nu aveam, de exemplu, că s-a recondiționat cupola Bisericii franciscane. Culoarea aceea de cupru, roșiatic mi-a furat întreaga atentie.
Între timp, a dat soarele. Sper sa sa rămână, o vreme!
