Linia cerului era subțire;
Pe ea dansau toate visurile neîmplinite ale lumii,
Fără plasă de siguranță, dedesubt.
În cădere, picuri de ploaie se auzeau tropotind.
Când a căzut un vis colectiv,
A fost viitură și haos.
Mi-e teamă de ziua în care vor dansa prea multe deodată.
Ar fi posibil un dezastru colosal,
Și, parcă, m-aș apuca de construit o arcă,
Dar cum nu sunt Noe,
Mai bine învăț visurile sa meargă pe sârmă.
Le-am angajat un instructor.
Are obrajii roșii de fericire și un zâmbet ales.
Mi-a spus, la interviu, ca nu știe ce înseamnă neimplinirea,
Iar pentru asta nu a trebuit decât să
întindă sârma bine cu zambetul din colțurile gurii.
L-am crezut, ce să fac?
Insa sunt cu ochii pe el
ca nu cumva să se încrunte.
Dupa atâta ploaie, zău dacă mi-e dor de un potop!
Ei, ce ziceți?
Care vrea să-i ia locul?
Nu aveți nevoie decât de un zâmbet senin
și un vis dansator pe sârmă….
Sau poate știți să faceți cumpăna pe vârfuri de cer….
