Privirile lumii îmi sunt străine astăzi. Azi îmi e soare chiar și în picurii de ploaie, căci mă iubesc mai mult, mă respect un strop în plus și mă scutur de tot ce nu îmi aduce folos. Uneori, singuratatea pitită în inimă, în jumătatea de inimă mai bine zis, decantează și albește înțelesuri, topește neguri, alungă himere, te îmbracă în verde și te pune să îți coci fructele frumosului.
Uneori, dintr-un neînțeles capeți libertatea fluturelui zăvorât, până mai ieri, în pagini cu amintiri dureroase, incomode, ce-ți încețoșeaza și acum oglinda sufletului. Libertate necerută, dorită însă, de aș putea să recunosc asta, simplu, într-un moment banal de sinceritate pură. E suficient să îmi plimb tălpile pe iarba de acasă, să știu că totul e ca o ecuație fără necunoscute, căci ce îmi e drag e în jur, iar fiecare impuls îl trimit cu iubire, mai departe, în priviri ce nu se vor răstălmăci niciodată.
Eu cred ca ochii care nu se văd nu se uită, dar nici putere nu mai au asupra ta, așa cum nici oamenii care nu s-au privit în ochi vreodată nu au legatură veșnică, ci doar de o clipă, de o simțire, de o trecere periodică printr-un timp care ar putea părea comun. Am lovit cu degetele pietre din drumul meu. Nici iarba nu e doar iarbă, se pare. Nici lumea nu e simplă lume. Loviturile le poți simți în vârfuri de degete, dar depinde de cât ești de puternic -poate vor rămâne acolo sau te vor săgeta în punctul acela pe care îl păstrai transparent, cât să ți-l coloreze clipa.
Statornicia pietrei nu mi-e cunoscută în emoțiile mele trecătoare. Îmi asum risipirea, căci mă simt adunată de pe cărarea pădurii, din povestea lui Hansel si Gretel, așezată în buzunar de inimă bună, care nu are nevoie de confesiuni și demonstrații. Tăcerea mea lucește de acolo, iar din însingurare voită ajungi să emani lumină în locul unde știi că îți e respectată toana, de parcă e cel mai normal lucru de pe pământ.
Atâta tot, că de alunec ajung din nou în iarbă și altcuiva îi pot fi piedică și durere. Am eu talentul ăsta, oarecum. Poate mă va simți sub talpă sau mă va culege iar. Va zdrobi sau mă va iubi, tot cât o clipă, tot din lipsa privirilor comune, căci veșniciile nu sunt decât pentru cei aleși.
Oricum ar fi, prefer libertatea, prefer privirile, prefer inima, cu buzunarul ei ascuns, prefer piatra și slăbiciunea omenească decât zgura cuvintelor ce zgârâie talpa sufletului, definitiv. Din păcate, am lasat destul pietriș prin trecerile mele lumești și știu ce greu e să refaci învelișul, chiar dacă pare că pe iarba vietii calci la fel de sigur. În definitiv, cel mai simplu e să nu dai nimic din ce nu poți primi. Nici cuvinte, nici zâmbet, nici lacrimă, nici atingere, nici pietre. Poți luci într-un singur buzunar de inimă. E suficient cât să fii fericit. Privind ochi în ochi, de la inimă la inimă, murmurând cântecul clipei care nu cere nimic, ci dăruiește loc liber ca fiecare să își poată scrie notele libertății de a fi.
Un lucru poate să se întâmple, în hazard: să descoperi alte priviri și să pecetluiești ce simțeai pe când ochii lumii se ascundeau în cuvinte. Însă, am eu darul ăsta de a sări peste momente cheie, ca și când clipa-fluture nu și-a putut urni aripile, așteptând..astfel un alt zbor de destin.
Căci oricât ai fugi, tot vei recunoaște privirea din cuvintele lumii, rătăcită în privirile destinului..
Multe mi-au fost căutările și încercările în viața asta a mea. Mult am mai bâjbâit până să am curajul să încep ceva trainic și firesc. Multe intâmplări am adunat și despre multe dintre ele aș putea vorbi dacă mintea nu mi-ar face figuri și nu m-aș trezi în sinteze care ar seamăna între ele. Frumos ar fi fost să le scriu atunci, la cald, dar numai de scris nu-mi ardea mie când inima din piept nu-mi dădea pace, iar mintea căuta soluții concrete de fericire. Singurul lucru de care sunt și nu sunt mândră, e faptul că n-am iubit. Dacă as fi bolit din cauza unor trecători prin viața mea, nu știu cum aș fi scos cămașa mai târziu.
În 2003, într-un iunie, intram în una din cele mai grele perioade din viaţa mea. Nu, nu am fost bolnavă, nu am suferit din dragoste, deşi una din întâmplările cu factor declanşator poate avea iz de bărbat nepotrivit, aducător de belele şi stări conflictuale, unele chiar cu sine. De atunci militez cu hotărâre pentru libertatea omului. Da, pentru singurătate, chiar dacă doare, şi pare de neînţeles pentru mulţi, mai ales pentru acei care mă cunosc şi ştiu că am, acum, o căsnicie fericită. Parcă aud: „îi dă mâna să vorbească despre asta, când ea nu se zbate în căutări zadarnice!”
Adevărat! Nu mă zbat acum, dar mi-am sfredelit mintea şi inima încercând să trăiesc lângă oameni, faţă de care instinctul îmi spusese deja că nu sunt potriviţi. Doar că nu-l ascultam întotdeauna, din motive întâlnite şi acum la mulţi dintre cunoscuţii mei: timpul, locaţia, disponibilitatea, şi nepăsarea faţă de propria persoană.
Cum spuneam, prefer oricând o aşteptare lungă şi aparent fără sens, decât un tumult inutil, din care ieşi bucăţi, bucăţi, fără să ştii dacă te mai aduni vreodată. Eu de multe ori spun că nu oamenii sunt răi ci combinaţiile între ei. E ca şi când vorbim de amestecarea proteinelor cu acei carbohidraţi răi. Ştim că ne aduc neplăceri, dar tot mestecăm cu poftă friptură şi cartofi prăjiţi. Acum, exact despre ce vorbeam, sunt şi acei slăbănogi, pe care îi urăsc maxim,-fie vorba între noi, n-am avut eu norocul ăsta. Ăia pot mânca tot ce doresc fără să se îngraşe. Clar. Aşadar în combinaţii reuşite oamenii devin din cerşetori …prinţi, din buruiană …floare, şi din omidă fluture. Se poate şi invers, şi despre asta vreau să vă vorbesc azi. Deci, poate, nu omul o fi fost de vină, ci în combinaţia cu mine, doar. Știu că subiectul pare că l-am mai dezbătut, dar vă asigur că unul din actori e altul cu siguranță, singura constantă sunt eu.
Pentru că, da, la vremea de care vorbesc tocmai ce sfârşeam o relaţie chinuită cu un domn, care s-a străduit să pară domn, dar căruia nu i-a reuşit deloc rolul. Nu ne iubeam, iar de plăcut… aşa părea. Doar că, gesturile noastre trădau o complicitate la starea de singurătate pe care o avea fiecare. Dacă lucrurile s-ar fi derulat firesc, se putea găsi o cale uşoară de a bate în retragere. Numai că, fiind o relaţie la distanţă, nu părea să ne deranjeze prea tare pe niciunul. Până când a început să mă apese incertitudinea pe care mi-o picura situația, cât să mă tulbure și să-mi pun întrebări.
Ei, nu neg că aş fi fost pregătită pentru o relație de fațadă. Sunt o capricoarnă rece, aparent, aşa că nu ar fi fost greu să învăţ lecţia parteneriatului. Doar că ar fi fost nevoie de reguli, iar noi nu eram potriviţi în a le respecta.
Modul lui libertin, uşor frivol, permanenţa de a se simţi totdeauna înconjurat de aşa zişi prieteni, nevoile lui, care nu erau şi ale mele, făceau să-mi încolţească o stare necunoscută mie. Cunosc gelozia. O cunosc acum din prisma iubirii, şi vă garantez că nu seamănă deloc cu tulburarea pe care o ai când ţi se oferă suficiente motive de neîncredere. Eşti ca o minge ce se învârte nehotărâtă, dintr-o parte în alta, dar cu, care nu marchează nimeni niciun gol. De ce? Pentru că în poartă nu se află nimeni. Fiecare e plecat în altă parte.
Nu încetam să mă mir cum la fiecare hop apărut în viaţa mea, la orice greşeală, eram vânată şi aplaudată.
-De ce?, întrebam stins….
-Pentru că prea crezi că tot ce faci tu e minunat şi sublim! Na, aşa îţi arăt cât de multe greşeli faci! Şi că nu eşti perfectă!
-Nu sunt? îmi răspundeam sarcastic, doar în sinea mea, minunându-mă de impresia pe care o cream, cum că aş fi puternică, când, eu de fapt eram plină de nesiguranţe. Mă îndepărtam de acel om cu fiecare clipă, urându-l cu toată fiinţa mea. Şi cred că nici lui nu îi era străină această senzaţie de partea sa.
Cei din jur, oricum nu înţelegeau combinaţia noastră nereuşită. Cei din jurul meu, desigur, care tăceau doar din respect pentru mine. Într-un final, după o ceartă zdravănă, am reuşit să ne descotorosim unul de celălalt. Şi în ultima clipă ne comportam în aşa fel încât scoteam, frate, ce era mai rău din noi. Toată viaţa mea, până atunci, încercasem să nu locuiesc cu nimeni, doar că, acesta, fiind plecat tot anul, îşi depozita câteva obiecte în casa mea. Maaaaare greşeală! De ce fugisem, adică să nu-şi aducă nimeni nici măcar o periuţa de dinţi, nu scăpasem. Eram invadată de obiecte ce le ştiam trecătoare. Cum spuneam: greşeala mea. Poate de asta, împachetându-şi lucrurile, şi încercând, aparent galant, să-mi ofere un suport de lumânări pe care tronau doi papagali, m-am trezit spunându-i:”Nu, mulţumesc, am avut deja unul! Doi ar fi cumva…. prea mult!”
Nu, nu am păţit nimic atunci! De fapt, era singura vorbă ce mai putea să răzbune, semnul pe care-l lăsase, deja, pe obrazul meu, aşa din provocare, cică. Că doar era un domn, nu? Nu mai insist. Era o perioadă tulbure pentru mine. Tocmai ce o înmormântasem pe mătuşa care, alături de mamaia mea, mă crescuse.
Ce vreau eu să spun, totuşi: indiferent de ce alegeţi în viaţă, nu faceţi greşeala să schimbaţi toate planurile vieţii voastre. În acelaşi timp. Eu aşa am făcut, din păcate. Dintr-o dată nimic nu mai era suficient. Astfel, s-a instalat încet, încet, într-un an şi jumătate, depresia. Devenisem aproape anorexică, lucru aşa de îndepărtat de mine cea de acum, că aproape nici mie nu îmi vine să cred când spun asta. Nimic nu mă mai atrăgea şi orice lucru făcut aducea o altă greşeală după. Am pierdut oameni, speranţe, vise, încredere. Şi nu din cauza unui om, pentru că acel om nici măcar nu mi-a plăcut suficient încât să-l pot iubi, măcar puţin, ci, poate, datorită haosului în care m-am adus după ce am simţit că nimic nu îmi mai aducea suficienţă, că de fericire nici nu putea fi vorba. Se pare că ăsta a fost punctul slab al caracterului meu, niciodată nu m-am putut opri. În încercarea mea de a repara măcar un segment din ce imi mai rămăsese, mă invada furia și gafam în neștire.
Acum sunt expertă să simt depresia la oricine, chiar dacă omul neagă asta. Nu zic niciodată nimic, deoarece nici eu nu recunoşteam nimănui. Am scăpat de toate astea cu mult sport, cu ore de engleză, cu multe lecţii de autocunoaştere, şi cu o excursie în Italia, unde am stat o lună, oferită de un om care va rămâne mereu în amintirea mea chiar dacă drumurile noastre ni s-au separat, între timp. Când m-am întors de acolo am ştiut, în schimb, că am multe de oferit, că viaţa mea poate fi frumoasă, că schimbările sunt bune, că trebuie să-mi dau o şansă. Cei doi ani în care nimeni nu a mai putut ajunge la sufletul meu m-au ajutat să pot fi hotărâtă în ceea ce vreau, şi să nu mă mai mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Mi-am lăsat părul să crească, am învăţat să zâmbesc, şi, în puţin timp, mi-am întâlnit viitorul soţ…….. pe stradă.
O sa vă întrebaţi ce legătură are părul meu cu viitorul? Pentru cei ce m-au mai citit e simplu, pentru ceilalţi vă spun atât:….aaaaaaaaaaaare! Pentru că, asta spune soţul meu când îl întreb ce a văzut prima dată pe stradă de l-a făcut să oprească:”Părul, normal!”
Doar că, de data asta, nici eu nu sunt Dalila, nici el Samson.
