Plouă. Ploaie dragă mie care mai spală asfaltul şi duce praful pădurii la vale. Nu știu cum sunteți voi, însă eu,  la ploaie, devin copil;  mă bucur de liniştea casei, de faptul că totul doarme şi mă miră, dar mă zdruncină cumva, liniştea asta. E atât de firească şi ştiută, încât îi cunosc fiece notă, fiece sunet. E armonia literelor coborâte din cărţi pentru o horă a bucuriei. Bucurie că, în aceste simfonii, tu nu poţi sparge cu nimic pacea instaurată pe drept şi prin victorie, pace cu miros de mâl şi iarbă udă. Normal că strângi la piept o carte sau  prinzi între degete literele tastaturii. Normal.

Mă scutur de toate şi-mi amintesc, apropo de taste,  momentul în care cineva mi-a sugerat să îmi adun scrierile într-un loc sigur. O colegă de liceu, cu spirit, educaţie şi viziune, m-a încurajat să-mi adun gândurile şi să scriu într-o formă  organizată, care mi-era străină şi de neînţeles. Îmi spunea cam aşa: ”Adriana, în acel loc poţi scrie ce vrei – despre mama ta, familie, copilărie, gânduri, stări, orice. Şi, dacă nu vrei să-l faci public, scrii acolo ca într-un jurnal, dar nu-ţi mai pierzi cuvintele pe foi volante şi pe pagini virtuale efemere”

Mi-a luat ceva timp. Mai întâi mi-am făcut un locușor tainic  pe care l-am denumit ”cutia mea cu chibrituri”. Mă fascina efemerul şi scânteia ce o purta ideea asta.  Dar l-am abandonat pentru altă denumire. Mi-a fost teamă, brusc,  că fondul sonor va părea acelaşi și voi plictisi; că forma care mă defineşte ar fi prea banală și simplă. Apoi m-am așezat să trezesc întâmplări adormite, pitite sub colb de trecere, sub aripi obosite. Și din trezirea aceea bruscă au apărut mărgăritarele mele, cutia mea cu povești, pe care uneori se mai așază praful.

Mi-am zis doar să le păstrez pentru mai târziu, dar,  cum perseverența doboară și prostia, am reușit, prin articole repetate, să se afle, cumva, că mă chinuie talentul. Bine, am avut și ajutoare de nădejde despre care am tot vorbit, dar eu tot culegător de cuvinte mă simt  cu o casă a mea pentru povești. Poate veți observa ca încerc a nu folosi cuvântul ce definește această casă. Prefer să-i spun mărgăritar și cam atât. Eu? Cum spuneam deunăzi,  sunt povestitoarea.

M-am topit în cuvinte, m-am prelins ca ploaia mea divină, ca o rugăciune netrimisă, nespusă, adunată în inimă. Nu mă iubesc toți oamenii, nici eu pe toți și știu că-mi vor strivi vorbele sub priviri amare, uneori. Dar nu-mi pasă. Îmi trăiesc „azi-ul”căci vreau să văd, să simt, să obosesc chiar, să-mi placă sau nu, să plac sau nu, să adulmec, să cred, să prind aripi de frumos.

Mi-am dat seama, în același timp, că pe mine mă definește prezentul. Azi, acum, clipa, momentul, secunda, ora, minutul, oprirea strâmtă a timpului ce o privești fix în ochi fără să clipești.

Acum. Mâine, nu ştiu. Mâine e mâine. Frunză în vânt, clipă sperată, vis şi posibilitate. Azi mă adoarme, mă trezeşte, mă ceartă, mă scutură, mă răsfaţă, mă iubeşte, mă plimbă. Mă alintă cu ploaie dulce şi cafea cu moț de frișcă. Azi mi-e prieten şi mi-e gând bun, azi îmi e a fi drag, îmi e a fi bine şi mi-e călăuzitor de drum. Azi sunt  înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine. Iar dacă veți citi aceste cuvinte, cândva, cu tentă de a fost odată, puneți-le la prezent, căci pentru unele  conjugarea nu există, timpul nici atât, iar acțiunile lor vor rămâne aceleași. Cu efect și scop, de a-mi aduce folos sufletului. Când acest folos nu îl voi mai simți ca pe o emoție, sunt convinsă că va rămâne povestea , mărturie că totul e posibil. Doar să vrei.