Cand am câte o zi ce pare perfectă, o zi in care faci si desfaci o mie de lucruri și niciunul, o zi in care realizezi ca poti si vrei, ca poți fi mai mereu cu un pas inaintea intuitiilor, ca ai oameni in jur cu care parca nu trebuie decat sa scoti un cuvant ca-l adauga ei pe celalalt, ca daca doresti poti sa-ti aduci in intampinare persoane ce vor vrea sa te ajute si sa te sustina in ce-ti propui, ca poti oferi din energia ta si altora, ca stii de ce nu poti sa fii in jurul unora decat pasager pentru ca metehnele nu dispar, chiar și ale tale se amplifică, ci doar iși pot controla firile, simți că esti in largul tău mai mult ca niciodată și că esti un om fericit cu ce ai, iubind fiecare amănunt.
O zi amestecata si totusi tare bunuta, care mă lasă cu dor de cuvinte si de vremurile povestilor mele. O zi in care inteleg ca nu degeaba „a te iubi pe tine pentru a-i putea iubi si pe ceilalti” e perfect valabil. Am avut o zi de naștere, de exemplu, specială, pe care as fi putut-o avea in fiecare an aniversat de-mi dădeam ragaz. Nu mi-am dat, mi-am dat acum. Cam acesta mi-a fost licarul din ochi intreaga zi. Am purtat o rochie si abia la final mi-au spus invitatii ca e pe dos si zău ca habar n-aveam. Eram fericit, relaxată. Cu ai mei, cu surprizele mari ale acelei zile. De ceva vreme nu mă mai bucuram de aniversările mele. Mă gândeam că nu e nimic de sărit în sus, câtă vreme anii mei tineri sunt îndosariați de mult. Greșeam, câtă vreme ești și trăiești ceea ce vine, zău dacă nu e de sărbătorit. Că ești sănătos, mai ales. Că exiști și atât.
Dati-va voie sa fiti fericiti macar pe clipe. Nici nu stiti ce bine e sau poate stiti mai bine decât mine! Prin energia pozitiva primită m-am vindecat de multe lucruri. Asa, instantaneu. Barbatul meu e genul care nu stie ce inseamnă „unu”. Nu! El orice îi spun ca am nevoie aduce multiplicat. Două prajituri in loc de una, trei paini in loc de doua, de zici ca da foametea, in loc de un caine m-a pricopsit cu sase. Bine ca n-are de ales si raman singura nevasta. Stati sa va zic ce cadou mi-a facut – mi-a inramat niste fotografii. Dar pentru ca nu s-a hotarat la una, a facut trei. Diva sunt, oameni dragi! Inca o aniversare si voi fi pusa in rama si la baie! Pana si Google m-a urat, iar Doamne-Doamne a dat cu zăpadă-dar!
„Pe sub ochi, pe sub sprânceană, Va trimit gand bun, firesc; Sotu-mi zice Consânzeană Deși Guguț mă numeste, Cand m-alinta si imi spune, De juri c-avem șaispe ani: ”Hai, Guguț, c-acuma vine ziua ta Și-ți zic: mulți ani!” Ii zambesc amar, sub plete, Am noroc ca-mi pot ascunde Și emoțiile bete Si mirările absurde. ”-Stai asa, sa-ți fac o poza! Te pun iute pe fb; Esti un inger, esti o roza Nu mai intreba de ce! Vreau sa vada lumea toata Cata bucurie simți Nu-ți mai da iar ochii roată Eu la poză nu renunț!” Chiar mă fac că imi convine. Poza-i gata, la minut, Numa bună sa imi fie Dovadă, ca-ntr-un film mut, Cand o zi o poti incepe Cu amărăciuni pe față, Si cu voi, cei dragi, pot trece Intr-o altă exuberanță. Caci nimic nu-mi e mai simplu, Mai frumos și minunat, Omul drag să fie mândru De ce sunt și chiar ce fac! Dac-adaug și iubirea Ce mi-o arătați chiar voi E normal doar cu privirea Sa spun scurt: Si eu pe voi!
Apoi, am intrat intr-o altă zi festiva, la nici o săptămână, cu multe bucurii si cu sora abțibild sărbătorita. Mi-am pus fir de busuioc in piept si mi-am zis ca timpul imi devine batran, dar inima imi strange fiece emotie. Uneori in lacrima, alteori in zambet, si mai lasa si pentru vreo doua hohote de ras. Și a trecut și aceea cu artificii de emoții, fără să-mi pun în jurnalul inimii mele semn ca de carte bine scrisă, insă cu foi încă libere pe care să și le însemneze ea cum doreste. I-am făcut poem surorii mele, abțibild pe inimă. Unul ad hoc…
S ă-mi rămâi nu doar o soră A lipită-n colț de suflet, N ebunatică în gânduri, D ar cuminte ca răsunet, A dorabilă făptură, tu ești cel mai mare dar,
S teaua ce lucește-n noi, prinsă-n dragostea hotar, T ăinuită în adâncul tumultos ce îl ascunzi A ducând în el parfumul unei vieți ce n-o pătrunzi I spitind, ci doar cu fapte generoase ne cuprinzi, ambiental, C rescând astfel admirația tuturor și, natural, U rci în barca vieții tale, orice om aflat la mal
...doar o mână întinzând, fata mea fără egal!
O morală avem și aicea, la mulți ani-ul nu-l sărim, Tu ne dai nouă putere, nu ceri mai nimic la schimb, Lași în urma ta doar zâmbet, cărămizi zidești, de bine, Mi-aș dori, sora mea dragă, să zidești mai mult în tine! Și în anul ce-l aduni, cu folos și bucurie, Să culegi, din ce-ai zidit, respect, dragoste, frăție, ȘI din ploile primite să faci veșnic curcubeu, Iar în bucuria noastră să îl simți pe Dumnezeu!
Când era asta mică cât o ciupercuță, cântec pe care-l și cânta, îmbrăcată într-un maieu lung pe care călca și se împiedica încercând a sta într-un picior ca subiectul lălăielilor ei, o întreba mereu pe mama:
–Mamă, ziua mea când e?
Mama, grăbită, îi răspundea sec:
-Cand se cantă Hora Unirii, atunci e ziua ta!
Sor’ mea a băgat la cap, dar a şi remarcat repede că ”ziua ei” era in ”fiecare seară”, de fapt, când, la inchiderea programului tv – cine îşi aminteşte – se cânta, cum bine ştiţi, Hora Unirii.
Dincolo de semnificaţiile sale, acest cantec îmi aminteşte bucuria unui copil ce ţopăia de zor şi striga de umplea camera: ‘ „E jiua mea, e jiua mea”.
Și iar a trecut fără semn lăsat prin cutia mea cu texte rătăcite!
Ce iarna turist avem! Turturii stau la streasina casei mele de parca sunt in taram de clestar. I-a casapit sotul meu, cu o miscare teatrala, de parca era coborat de pe maidanul copilariei. Sub foisor pasarile – ochii lui Dumnezeu – au venit la ospat. Stau toate la un loc intr-o regie de ele stiuta. Ma simt de parca s-a asezat in mine o lume intreaga. Si e cuminte lumea asta. Si e tare bine asa, iar mie imi vin in minte melodii. Imi cantă tot felul. Mi-e dor de tata. El imi canta acele cantece. Oare cand ti-e liniste in suflet, dorurile nu mai tac? Oare le dai ragaz sa spuna ca uiti si te gandesti prea mult la taxe, la facturi, la cele trei riduri in plus sau la cele zece fire de par alb, in loc sa te uiti de mai ai ulei in candela amintirilor?
Mereu mi-au placut oamenii hotarati, oamenii care nu se invart in jurul cuvintelor pana sa le rosteasca. Cineva, la telefon, mi-a spus ca am un om ca painea calda și ca in acelasi timp pare desprins din poveste cu haiduci. Eu am zambit intelegator, nu de altceva, dar de pe canapea cel care respira a somn, nu-mi povestea decat de un soț obosit. Si uite asa, imi lasa mie tihna sa va zic cum tremură umbrele pe la ferestrele mele, in muzica cea mai frumoasa sufletului meu-somnul omului meu iubit.
Și iar se face zi, și iar se rotesc zilele, și mă trezesc cu un alt gând răzleț. Când mă trezesc dimineața îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru noua zi. Da, fără modernisme și cu mult înaintea altor necesități. Îmi spăl gândul cu apă rece, să-l țin treaz și să revină în fiece dimineață. Prima tresărire e că văd lumina; simt căldura așternuturilor și mă uit cum doarme soțul meu. Din nou. Uneori, îmi pare că nici timp de somn nu mai are la câte ghidușește el în orice secundă rămasă liberă. In timpul asta, realizez că mă simt cel mai bine din întreaga zi, că toate problemele dispar și de ai unele fără rezolvare, te rogi să găsești calea potrivită lor. Încerc să stau nemișcată, să nu deranjez, însă cățeii culcușiti in locurile lor de căței mă observa și își ridică nasurile. Unul câte unul se urca în pat și se înghesuie să prindă loc cat mai aproape de trupul meu. Eu intru in fibrilații pentru că foșnetul lor îmi trezesc omul. Lor nici că le pasă, au un dor de zici că nu m-au văzut vreo doi ani. Piticul de Toto se urca pe mine, maidaneza se întinde cat e de lungă, cu botul așezat pe umărul meu stâng. Rottweilerita rămâne puțin tălâmbă, mai mai că s-ar așeza peste Izi tomberoneza. Renunță. Se lasă cat e ea de grea peste picioarele mele. Izi pufăie nemulțumită, Toto îmi pune capul pe piept, eu mă simt într-o menghina.
Ei sunt fericiți. Tare. Eu nu mai știu nici ce zi e, darămite probleme. Nu pot sa stau in fericirea lor multă vreme. Renunt. Pornim, trenuleț, către bucătărie. Devin ușier. Ei ies, pe rand, eu ii astept sa revină. Ștergem lăbuțe și îi vezi fuga sa cotropească și omul rămas în așternuturi. Nici nu respira. Așteaptă, ațipesc vigilent, și când observă ochișori deschiși incep partea a doua de giugiuleala.
Iubesc diminețile. Dincolo de mirosul de cafea, de simplitatea lucrurilor știu că ziua mea e una binecuvântată. Uneori, incepi bine, dar se complică totul. Faci tot ce ține de tine, apoi știi, cumva știi, că El nu te lasă și va căuta să te îndrume cu gând folositor. Mi-e frică de exagerări. Și de cele care merg in sus mult, și de cele care te coboară prea tare! Nu mereu înțeleg cum apare neprevăzutul, dar cred că nimic in lumea asta nu rămâne fără ecou. Poate că vei fi mai bine mai târziu, însă nu tine doar de tine. Până în următoarea dimineață când antidotul va veni iar prin botic de cățel. Și când te gândești că nici nu îmi imaginam vreodată viața mea cu un câine prin preajmă, darămite în casa. Neprevăzutul. El da lucrurilor intensități. Eu îl rog frumos sa dea și rezolvări facile sau nu, dar sa le dea, la nevoie.
Deunăzi, mi-a trecut prin minte faptul ca o problemă nu dispare dacă nu e vorbită, rezolvată, anihilată. Dacă ai reușit să provoci o tensiune, deși nu față în față, tot ce vei simti, gandindu-te înspre, va fi plin de disconfort. Iar uneori sunt așa niște prostii că lași naibii stările proaste și te duci tu sa vezi ce zici ca are ăla de spune că n-are.
Doar că nu mereu poți face asta și aștepți ca ceălalt să revină cu o explicatie. Dacă nu vine la timp, e ca atunci când chiulesti mult și de rușine nu mai știi cum sa-ti motivezi absentele fără să nu te adâncești într-o senzație stânjenitoare. Periodic observ asta între oameni și des iau taurul de coarne, dar uneori..obosesc. Apoi mai sunt momentele în care acționezi cu tumult, însă care te liniștesc fantastic știind că ai făcut ceea ce simțeai, ceea ce trebuia, ceea ce crezi tu că ți se potrivește și, realizezi, că, de fapt, simți totul ca pe o mare ușurare. Erai cu un pas pe drumul altuia, îți iei pasul înapoi și treci pe al tău nemaiprivind in spate.
Viața e prea scurtă să ne-o petrecem în regrete și scuze. Mai bine, cu naturalețe și o explicație la obiect ieși din problemă. Doar dacă nu se dorește continuitatea legăturii, nu se vor găsi momentele perfecte. Iubesc oamenii care stiu a repara ce strica, iar acolo uit si ultimul gand rau avut si pentru o secunda. Efortul lor e ca un bilet dus si intors intr-o calatorie neprevazuta. Da, stiu, iar acest cuvant- neprevazut. Uneori, insa, nu mă plac pe mine că n-am știut să opresc mai de mult tăvălugul nemulțumirii, iar cu timpul răul ascuns devine tăiș chiar pentru mine. De ținut minte!
Trecând la chestii mai vesele, iar ne-au napadit șoriceii din pădure, de m-au facut să las versuri naive, de descântat momente deloc plăcute:
Pădurea ne oferă ofrande-șoricei, Fifi se joacă, ghidușă, cu ei! Eu mor, de nervi și uite așa Într-o luna doi șoricei au murit, la propriu,…in casa mea…pam, pam.
Operaţiunea şoricelul….lovește din nou în liniștea casei. Dar hai sa ne amintim una din 2015:
„Cand am renovat casa, ne-a rămas o incăpere de care nu ne-am atins. Am sperat ca o vom face curand, dar a trecut ceva vreme si am cam lăsat-o baltă pentru un timp când, sperăm noi, vom fi mai relaxaţi. Ei, şi de astă vară, in tavan, si nu, nu am gresit exprimarea, auzeam scârţ, scârţ, chiţ, chiţ. De unde, Doamne? Pe unde să intre vreun şoricel de ăsta ghiduş, că eu n-am văzut vreunul nici cand erau catacombe în curte?! Nu, n-am văzut, dar poate au văzut pisoii de atunci, pe care, mişeleşte, i-am înlocuit cu niscai căţei alintaţi.
Aşa, a trecut vremea, zgomotul revenea periodic sau vedeam urme de polistiren pe jos, semn că băietul se hrănea cu cate ceva. Juma’ de an a trecut şi, acum o săptămână, pe când ne oblojeam răcelile cu ceai de ghimbir şi miere, într-un semi-întuneric perfect, îi semnalez lui Mihai, cu un calm desăvârşit: ”Ştii ceva? În sufrageria noastră e un şoarece! Uite-l!” Ala ne aude, sare de unde statea; ne iau istericalele pe bune, iar el se refugiază aiurea-n tramvai. Bre, eu şoarece în casă nu vreau, asa că mă agit şi m-agit. Nimic. Apare după alte 10 min prin faţa lu’ Lupu’ -băiatu’ care nici n-a clipit. Minunat. In fine, soarecele se ascunde după masina de spălat, eu chirăi de neplăcere si asist la capcane improvizate de copilul din sotul meu, care se credea intr-un film de desene animate: înşirase castroane, sfori şi nu ştiu ce proptele ineficiente. Dimineata ni s-a confirmat insa lipsa branzei, asa ca am avut ceva sperante ca lucrurile ar putea sta si altfel. Si am purces la cumpărat capcane pentru şoricei. Capcană care de fapt a fost un lipici ce l-am aplicat pe un carton, langa o bucată de branză.
Plecam la somn cu sufletul strans, iar pe la 4 dimineata imi invit sotul la o incursiune spre baie. ”Eu singură cu lighioana nu stau, nu o pot vedea in lipici, clar?” Clar a fost, caci doar cu coada ochiului am văzut cum sarmanul chităitor se zbatea pe cartonul uns cu minim de clei de-ăla, ca sa nu sufere prea tare, zice sotul milos. Operatiunea eliberarii soarecelui a fost ceva râsu-plânsu. sotul somnoros şi-a pus mânuşele şi cu grijă a trimis inamicul public în pădure. Uite asa, putem menţiona că niciun animal sau om nu au avut de suferit. Nici căţeii care nu intelegeau deloc agitaţia noastra. Bre, dar ăstia nu se pot dresa sa prindă si ei lighioane? Sau sunt doar de fantezie în casa asta?”(februarie 2015)”
Si uite asa, intre timp, a intrat in casa noastra marea vanatoreasa Fifi și nu glumesc. Semnaleaza tot- sarpe, musca, bondar, sobolan ( caci da, din cauza ca au rascolit muntele cand au facut blocul au aparut si de astia in cotloanele de pe stanca, eradicati acum), soarece. Tot. Cu astia doi insa, da-i joaca, spre disperarea mea, in casă. Cine ma invidia ca locuiesc cu stanca in curte, acum are prilejul sa-i treaca. Si mie imi vine sa cam fug departe in astfel de momente, dar noroc ca intervine uitarea. Si Fifi, vanătoreasa…care parcă zice mereu:
Sunt Pupix, zisă și Fifi, și cerșesc atenție, Dacă n-o primesc de-ndată, m-așez cu direcție…
Iar imi revine in minte un amănunt că anul trecut, pe timpul asta, ma scotea din lista ta’-su cel dintâi al lui Fifi, pe motiv ca cineva din lista mea de facebook s-a contrat cu dansul pe chestiune…politica. Da’…ce pisic frumos mi-a lasat!!!!
Apropo de animăluțe, scriam in 7 februarie 2014, la 3 saptamani de la momentul meu festiv:
„Căţelul meu rotweiller şi puiuţ pe deasupra, Alma, aflat în dotarea mea din 21 ianuarie, cadouaş perfect de ziua mea, coboară scara spre bucătărie din 10 în 10 minute. Nu ştiu dacă spală vase, dacă face vreo tocană dar ştiu că stă acolo mai mult ca mine.”
…si acum, dupa 4 ani, obiceiul acesta inca si-l pastrează. Tare dragi îmi sunt notițele astea, de observ că totul merge cu viteza luminii, dar unele lucruri par încremenite în poveste.
Multe mi s-au intamplat din 16 ianuarie incoace. Multe de zici ca a nins cu surprize care mai frumoase, care mai putin frumoase, care excentrice, care de speriat, iar unele miracol care mi s-au parut trimise anume pentru mine de Cel de Sus.
Cine ma cunoaste, stie ca urasc surprizele. Daca ma gasesc nepieptanata si cu fire albe pe la radacina gandului? Daca ma imbolnavesc de inima, din emotii prea multe sau prea grele? Daca sunt verzi si eu le vreau rosii si nu pot sa ma prefac omului cu tot chipul, ci doar cu un zambet proptit intre urechi gata, gata sa intepeneasca acolo? În plus mă feresc de darurile otravite, aparent cumsecade, dar in care gasesti lucruri care nu te pun intr-o lumina placuta, si in care sunt strecurate surprize care se simt a nu fi puse la intamplare, dar carora nu prea le poti spune mare lucru fara a nu fi facut sah mat usor. Ca deh, opiniile diferă și în cazul acesta fiecare interacțiune e zgomot fără sfârșit.
De multe ori ne regăsim în situațiile descrise de unii dintre noi, în cuvinte, în posibilitatea de a ajunge într-un punct nevralgic, însă toți putem gafa sau genera și lucruri mai puțin bune. Totul e să recunoaștem, măcar în sinea noastră și să nu ne mai căutăm cu orice preț printre cuvinte.
Eu chiar nu sunt în măsură de a așeza răutăți despre vreun om anume tocmai pentru că am făcut-o în trecut, grav, și a ieșit prost. Cel mai rău a fost ca a trebuit să trăiesc cu asta ani de zile, cu o pată-n inimă, ce niciodată nu s-a estompat. Mai nou nu mă mai supăr pe nimeni ci doar mă strecor cât pot eu de ușor, sau nu, într-o altă dimensiune. Și tare mi-aș dori să nu fiu înțeleasă greșit când nu sunt sută la sută în lucrurile care entuziasmează alți oameni. Poate, eu simt diferit și atât. Nu bine, nu rău.
Însă pot să am amărăciunea câte unui gând, doar observând că o întâmplare poate primi cunună de ace când, de fapt, ți s-ar oferit aparent cu intenție bună. E suficient însă să primești darul și să simți că sângerezi. Poate acel om a vrut asta, poate nu. Oricum ar fi, lasă gust amar și atenția sporită. Și nu e mereu de bine acest lucru, paranoia se poate instala ușor, iar confuziile te pot locui. De asta, afirmația mea nu e despre ceva grav, dar e despre oameni cu care nu mereu e musai să interacționezi și că oricând în situația descrisă poți fi chiar tu sursa generatoare.
Când te întristează ceva, nu înseamnă că răul e la ei, ci că l-ai poftit să stea cu tine la masa sufletului. Dacă vreodată nu vă place ceva, nu primiți. Eu asa voi face.
Vorba unui om fain din jurul meu, nu-l despachetati!
Iarna a revenit la aproape o lună de la ultima ninsoare-dar. Tot ca un cadou apare, de data asta învelita in inimioare și îndrăgosteli pasagere de ne aminteste tuturor ce norocoși suntem că avem un așa anotimp, chiar de pare, de o vreme, mai mult o nălucă:
O iubim că ne aduce albul de odinioară
Când prin scârțâiala gheții ne grăbeam „încet” la școală,
Și slăveam Dumnezeirea cu un mulțumesc frumos
Că primeam atâta joaca într-un cadru maiestuos..
E o dantelărie afară, că îmi vine să o încremenesc într-o vrajă și să stea așa nemișcată și rece, cât să-mi ajungă inimii. Primenește emoții și curăță cu aerul ei tot ce părea bolnav și trist:
Ninge fin, ninge duios, ninge simplu a mirare, Mie-mi pare aceasta zi de zici ca-i prima ninisoare Ce ma locuieste-n timp si ca alta n-am vazut, Altfel nu stiu de ce simt ca ma lasa un om mut Si ca-mi pune licar nou si in suflet, si in ochi, Poate am asteptat-o mult, si acum nu vreau s-o deochi, Vreau s-o las de cap sa-si faca, si sa umple toata curtea, Voi ascunde si lopata si-o sa vreau sa ne inunde Valuri albe matasoase, gand curat copilaresc, Iarna-i sora mea mai mare, fiindu-mi ruda, o iubesc! Si nu voi cârti nimica, ba mai mult, o voi ruga Sa ramana sanatoasa, cat mai mult in curtea mea: Fac tablou senin …din ea
Uneori nu pot scrie vesel sau puțin. Scriu și nu public, scriu și pierd textele prin hățiș de facebook sau drafturi prafuite. Însă mă străduiesc să amestec stările, deși tot subiecte de viață aș dezbate. Imi place sa dezvolt o idee mărunta care se cuibareste in mine si s-o port prin zări și capete de drum, o întorc, sucesc și o trec prin diverse nuante pana se picteaza singura, cum vrea, cum doreste, cum se nimereste. Alteori, îi imprumut din starile mele pasagere, dar de cele mai multe ori dacă desenez cuvinte amare nu demonstreaza ca am suparari adanci sau tulburări de ocazie.
Asa cum stiu ca imi place sa scriu la persoana intai, stiu si ca imprumut povesti sau ofer unele cu tremur de suflet, insa nu vin cu tristetea eventuala din mine. Cine ma cunoaste, stie ca eu nu scriu cand sunt trista. Nu, tot amarul s-ar prelinge in slova sau poate as forta literele sa se scrie singure cu intunecat pe margini, ori cu mult rosu sa ascund ce ma apasa. De exemplu, nici ai mei, nici cei care mă citesc nu au bănuit că de vreo trei săptămâni nu am fost chiar lipsită de niște apăsări de suflet. Am zis că e musai să cred că e doar o trecere mai altfel. Si asa a fost. Rezolvarea a venit saptamâna aceasta, in mod miraculos.
Oricum ar fi, nu totdeauna ar trebui confundată scrierea cu autorul. Ar fi pacat sa lege cuvintele fedeles numai pentru ca ar fi banuit de tristeti iremediabile. Sa sari cu optimismul în fiecare virgula și vocala veselă, să lași zălog doar hăhăieli zglobii numai sa arati ca nu ti-a picat niciun munte in cap, mi se pare ușor dar deloc felului meu de a fi. Nu vreau sa ard momentele care sunt tot viață, dar una care calcă și prin pavaje mai zgrumțuroase. Metafora alunecă și prin cuvinte jucăușe, dar parcă o port mai ușor prin cele ce urcă trepte firești, așa cum urcăm noi treptele vieții noastre, care de multe ori ne obosesc. A, ca sunt clipe cand le urci rapid, cu sustinere, in doi, uneori chiar sarind de bucurie, e foarte bine. Acelea nu se vor vedea. Se vor semnala doar rândurile cu încărcătură …ploioasă. Cu toate acestea voi sari intr-un picior si prin cele bune, si prin cele rele, dar le voi lasa zalog a aducere aminte, pe unele taciuni, pe altele scrum. Sa se stie care au putere inca în viața asta ce pare atât de simplă și complicată în același timp:
Viața e o colivie,
ființa pare adesea vie,
dar de ne uităm mai mult
parcă doarme-un somn adânc,
parcă-aleargă, dar încet,
parcă stă să o începi,
tu, vecinul de trăire
încurcat într-o simțire;
el se-ndreaptă spre noroc,
dar așteaptă să-i faci loc
și să-i legi ca într-un snop
multe verbe la un loc
fără patimă sau foc,
ci cu apă vie în sevă
să adape orice vervă!
Viata e și parcă nu-i,
multi umblam asa hai-hui
pe la poarta nimănui
și prin lumea nuștiucui,
dând din mâini, pe nevăzute,
scriind vorbe, nu cuvinte,
eu le-nșir și mai desfac
vorba-n literă și glas
care murmură încet:
Viața-i cel mai bun poet!
Noi suntem doar rime seci
și pe alocuri, strofe-ntregi
Ce vorbesc de-amândoi:
Viața-n om!
Și omu-n noi!
Mai știu că, de fiecare data, de incerc a scrie un poem de dragoste, n-as primi altceva decat „sa fiti fericiti”, caci nu s-ar mai vedea mesajul ci imaginea ce se va strecura in mintea celui care citeste, cu noi doi, tomnaticii indragostiti. Uite, exact ca aici:
El e faptă și gând bun, Eu îl însoțesc pe drum; Eu sunt fire mai boemă Încurcată într-o poemă; El e flamură și crez, Dar pereche-mi e, cu miez Bun și drag ca pâinea caldă
Ce vrea doar frumos să vadă!
Amândoi va mulțumim!
Doamne, ajuta! Va iubim!
Apropo de indragostiti și lucruri făcute in doi, una dintre dorințele acestui an, pusă in fiecare an, daca vreau a fi sincera, vreau sa invat sa dansez tango, cu Mihai bineinteles. Intrebare – stie careva un hipnotizator, altfel nu stiu cum l-as duce la o sala de dans?! Un, doi, trei…., un, doi, trei…dansez de una singura, deocamdată, ca al meu inalta zmee tricolore si danseaza doar….Hora Unirii.
Îmi caut cuvintele-n tăceri ce se scutură din mâneca mea dreaptă, în mâneca stângă am pitit trei idei și-o scrisoare neștampilată..
Sunt cuvinte ce-mi bântuie acum mintea si cărora musai să le găsesc continuare.
Până una alta mulțumesc că mi le-ați citit pe cele lăsate deja! Mare privilegiu am sa va stiu ratacitori printre randurile mele, muze de ocazie, de multe ori, doar dintr-o idee strecurata in vreun comentariu ce devine poveste viitoare. Una unică. Va iubesc, iar literele mele vă poarta-n ele, recunoscatoare:
Sunt liniște de februarie, Sunt bucurie Și îți mulțumesc, Doamne, Pentru ce îmi dai mie:
Pentru cei buni pe care-i îndrăgesc, Pentru că am prin preajmă
Suflete care-mi citesc
Cuvântul care-mi pune, în oglindiri de hotar,
O mie de alte cuvinte primenite, ca dar.
Vă mulțumesc, vouă, celor care mereu îmi călcați pragul și nu mă lăsați să uit de ce mă aflu pe aici, însă cel mai tare va sunt recunoscătoare pentru că mă primiți cu drag ori de câte ori rătăcesc drumul la întâlnirea cu voi. Știu că mă repet, dar mai știu că nu e niciodată suficient. Am avut un început de an fabulos, pe care-l continui implicată într-o mare bătălie cu mine însămi, dar pe care o las deoparte, în scris, și nu scot la lumină decât momente ce mă îmbogățesc, clipe de frumos, din zile pe care oricand le-as retrai cu drag pentru emoțiile primite.
Si pentru că am o casă plină de blănoși surprinzători, vă mai las o imagine care vorbește despre tihnă, armonie, pace și iubire bazată pe încredere.
„Ajung acasa. Pisica nehranita, cosuletul cu mancare al cateilor l-am pus deoparte cat sa matur la intrare. Cand ma-ntorc, o rotweillerita si un pisic se hraneau din acelasi loc. Nimic nu mi s-a parut, azi, mai minunat ca asta. Tot ce-i lumesc dispare si te umpli de bucurie, cu zambet larg..”
Iubiti-va mult și bucurați-vă de fiece zi, căci e un privilegiu binemeritat. Eu mă retrag pentru a aduna tot ce mi se întâmplă, în buchete de drag. Am învățat să nu mă mai risipesc prin locuri unde nu mi-e inima liniștită, fără vinovății de fațadă și fără să nu uit o clipă că nu poți fi mereu generos, dacă nu știi a primi liniștea simplității zilelor tale trecătoare.
Să vă fie viața dulceață de flori vindecătoare! Spre primăvară, dragii mei! Spre o altă lună frumoasă! Să ghiocim bucurii mărțișorite…
Sunt ca fata împăratului pe când primise vrajă de somn adânc și pedeapsă să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească. Îmi trec clipe prin fața ochilor și momente care nu par ale mele. Sau sunt prea ale mele. Îmi zâmbesc crengi de salcie și două mierle cântăcioase mă ridică din patul meu pe care nu l-aș părăsi vreo lună. Îmi amintesc că s-au uscat trei tuia mici, iarna trecută, iar primăvara asta văd alte pagube prin partea ce se vrea verde, sub stânca-munte. Nu înțeleg niciodată de ce mor plantele, deși, la ce umezeală și umbră avem în curtea noastră, mă mir că încă mai trăiesc și cele ce sunt acum pe baricade, înfruntând urâtul de după gard, adică niște tranșee în asfalt ce anunță că blocului gata ridicat pe coamă de munte, în sfarșit, i se așaza si conductele pentru canalizare. Un haos, o mizerie, un zgomot nesfarsit, de care m-am cam saturat.
După o renovare ce mi-a mâncat timp, disponibilitate și multe altele, m-am trezit cu un ambient pe care-l asteptam de vreo sapte ani de zile. Toate par la locul lor acum, caci mai mereu făceam, vrei-nu vrei, mutari de vară, de primăvară, de ploaie, de soare sau doar de nevoie de schimbare. Mi-am pus, din nou, masa cu privire la oraș, am așezat copăceii să le pot da binețe permanent, să ne vorbim, să ne spunem una-alta, să mai schimb și eu vreo două replici…altfel mute. Imi raspunde, in schimb, Lupu’-Baiatu’, preocupat de starea mea fizică și mentală. Prea par obosită…și neatentă. Nu vă las fotografii, poate doar asta cu noul meu colț favorit.
V-aș întreba cum o mai duceți, ce mai faceți? Telefonul meu e „mort”, cică sunt multiple cauze, inclusiv la cartelă. Uneori sună, alteori nu. E mai bine așa. Lumea poate sa ma minta ca m-a căutat, eu că am vrut și mai trece o vreme. Adevărul e ca urăsc telefonul mobil, dar asta am mai spus-o. Prea poti fi gasit si cand nu vrei a fi gasit. Si mai recunosc..ca nu am chef de pălăvrageală. Cred ca mi se trage de la prea multe vesti rele ce mi-au parvenit prin el. Rar te suna omul cu bucurie. In general, ne impartim grijile si tremurul inimii prin silabe pe care, o vreme, refuz sa le mai rostesc.
Au trecut deja 3 luni din anul asta și nu mă bucur deloc. Dacă as avea 20 de ani nici n-as fi băgat de seamă, dar asa parca aud cuci cântand, din oră in oră, spunandu-mi să nu mă mai risipesc, să ador clipa, să mă bucur de toți cei pe care-i iubesc. Aveam ceas cu cuc. Pe unde o fi acum? De cate ori ajung la Sighișoara și văd figurinele din turnul cu ceas eu mă gandesc la cucul din cuibul cu rotițe. Sunt defecta, stiu.
Poate vă întrebati de ce nu mai postez nimic, de ce nu pun vreun poem, vreo poveste veche sau nouă. Adevărul e ca am fost prinsa în multe și că sunt conștientă că pierd mult timp în on-line în detrimentul celor reale. Am obtinut atat de multe in ultima lună! In plus, am realizat ca sunt dependenta de tot ce tine de virtual și ca imi place tare mult, mai ales cu cei cu care, mereu, am purtat un dialog, am împartasit un gand, o amintire, o senzatie. De asta și vreau să-mi rămână on line-ul o bucurie, o vacanta de-o clipa, în care să pot gasi tot ce nu reusesc a cuprinde cu gandul sau cu fapta. Si mereu ma-ntorc bucuroasa. Macar pentru asta.
De pe colina mea, cu o cafea in brate, intru in povestile voastre și mă inspirati.
Am bătut câmpii, dar de ceva vreme nu v-am mai intrebat de „bună ziua”. Sper sa fiți bine cu toții. Am o ramură de corcoduș înflorit și cinci frunze într-un soc. Tare greu se face primăvară în curtea mea, iar în sud ..deja e liliac in floare. Si uite asa, descopar ca, parca, timpul mai asteaptă sa se scurgă – undeva, florile deja se scutura, la mine abia de se dau în spectacol. O fi de bine, nu stiu.
Până una-alta, tot ce am putut face, a fost sa-mi fac spectacol in ambientul meu de zi cu zi. Acum, încep cu mine. Am nevoie si eu de niste redecorari de suflet si de trup. Multumesc pentru mesajele voastre, lasate pe privat. Recunosc, nu raspund la timp, dar o fac cu drag, atunci cand pot. Sa fiti bine, azi și mereu.
Știți momentele acelea când faci una nefăcută și rămân în tine ca o lecție? Aveți și voi clipe cînd vă imaginați cum ar fi fost dacă ați fi descoperit, la timp, oameni și locuri? Dacă acum 10 ani aș fi știut că ofertele la aspiratoare profesionale sunt atât de vaste, pe un site sigur și divers, cred că aș fi fost, de atunci, fan; magazinul MarketOnline.ro fiind loc de șapte stele, unde orice îți dorești, în materie de electrocasnice, devine realitate, și de unde poți comanda și primi, în siguranță, orice obiect aflat pe rafturile lui virtuale. Și chiar dacă aceste informații existau și atunci, la mine au ajuns abia acum, se pare, dar la timp să prind și eu ofertele de primăvară, căci nu mi-ar strica un aparat de gătit la aburi, că tot am început dieta, de 10 zile.
Mereu am umblat după oferte, doar că am uitat că ale unora pot fi otrăvite precum mărul Albei ca Zăpada; de asta insist pe siguranță și încredere, pe facilități care se văd cu ochiul liber, pe transparență, costuri permisibile și chiar posibilitatea de returnare, veți vedea imediat de ce, căci am să vă povestesc despre o perioadă în care „a face curat”, însemna să te lupți cu balaurul, dar să-l învingi doar cu zen-ul propriu, căci el te-ar fi ucis din prima. Mai ales prin repetiție. Dar despre ce aș mai fi scris eu acum, dacă nu s-ar fi întâmplat aievea?
„Când mi-am cunoscut soțul eram de atâta vreme singură că nici cuvântul burlăciță nu ar mai fi înfrumusețat situația. Locuiam la bloc, și apartamentul meu strălucea de ordine, curățenie și de o singurătate exemplară. Trist, dacă mă întrebați pe mine, cea care, după 11 ani, are o herghelie de căței care au grijă să evidențieze această amintire, de parcă ar fi un SF veritabil.
Și a apărut soțul, și primul animăluț, că soț fără animăluț nu se putea, era scris în codul lui genetic. Pe lângă dezordinea apărută, ca din senin, Palatul meu de Cleștar era, în închipuirile mele, invadat de părul unui singur motănel amărât. Mochetele mele plângeau, credeam eu, sub ochii mei tulburi. Semn pentru care am decretat:
–Iubire, avem o problemă! Ne trebuie aspirator performant! Nu mai pot cu pisicul! E păr peste tot!
Unde să facă, în ditamai cleștarul înghețat, atâta păr, nici că vedea soțul, dar pentru ca începuturile unei relații te fac să nu gândești liber, încuviință tacit, căci, în sinea lui, recunoștea că se săturase de periat fantomele de pe covor și nu i-ar fi stricat un ajutor pe măsură; dar în mintea lui jucăușă derulau, ca o detașare de la seriozitatea și panica mea, secvențe amuzante, printre puținele care ne-au îndulcit copilăria, cu „Bălănel și Miaunel și aspiratorul. Nu-i mai știți? Uite dovada, iar bărbatul meu spune că erau singurii care-l puteau convinge să aspire, atunci când era mic. Eu am senzația că încă se mai joacă uneori cu ei, prea face multe boacăne.
A doua zi, la aniversarea unor prieteni, în capul mesei, găsim așezat un om-munte, cu alură de șef, doar că de șef al bișnițarilor, simțeam noi. Își ridica mâna dreaptă și scutura, printr-un semn răsucit, ce devenise tic, un ceas de mii de euro, doar, doar, vom începe să-l aplaudăm. N-o facem, dar îi aplaudam, imediat, soluția la „problemele noastre imaginare” despre care aflaseră toți, destul de repede, căci așa e cu microbii, circulă nestingheriți nu doar pe covoare, ci și prin minte.
–Vă vând eu cel mai revoluționar aspirator! Are tot felul de funcții; spală cu detergent, fără detergent, aspiră precum Samantha, ca o vrajă!, și cred că făcea si ouă prăjite, căci noi am gogonat ochii ca la melc și, fără să întrebăm prețul, la cât de euforici eram, ne trezim cu livrare imediată, la cabinetul stomatologic, unde ne desfășuram activitatea, căci îi era omului mai în drum.
Ce să vă mai zic? Am primit, frate, o caricatură, ca un coteț cu tot cu găini în el, care se făcea că aspiră, spală, mătură și lustruiește. Ne-a făcut demonstrația și a plecat. Am rămas, fără să pricepem mare lucru. Nimic despre factură, bani sau garanție. Prietenul nostru, în casa căruia făcusem tranzacția, a venit, a doua zi, senin: ”Stați liniștiți, am plătit eu și mi-i dați voi. 1000 ron!” Să trimit cotețul înapoi și mai multe nu. Dar am renunțat, de rușine, cred că știți sentimentul ăsta de care, mulțumesc lui Dumnezeu, am scăpat miraculos, între timp. Numai ca peripețiile acum începeau.
Intru eu, tot în cabinet, imediat după achiziția beton, și găsesc doi bărbați, soțul și prietenul nostru de familie, care încercau să potrivească rezervoare, detergenți, apă, furtune. Ziceai că fac lego; nimic nu era de acolo. Când l-au asamblat, și-au dat seama că bălăngăneau niște bidoane atașate, iar din niște furtunele se prelingea apă ca la robinet. Nu știu ce făcuseră, însă, dar, pe hol și în sala de așteptare jurai că te afli într-un film vechi în care oamenii pluteau într-o baie cu spumă, că așa zisese omul, că se poate folosi. Totul se clăbucea și ieșea ca un abur care nu se mai termina. Ziceai că „sporește, Doamne, sporește-l” se mutase la noi, iar eu nu înțelegeam nimic din invenția asta care nu părea ca ne-ar fi ușurat viața cu ceva, dimpotrivă, o complicase.
Și așa am dus-o multă vreme. Când era vorba de curățenie și dispărut paranoia firului de păr, intra în acțiune cotețul. Dar și nervii soțului. Un lucru contrafăcut, asamblat prost și care nu avea nicio calitate; nici vorbă de promisiunile mieroase. A ajuns, într-un final, chiar pe post de cuib pentru găini, la mama, în ogradă, cu niște paie peste, fix așa cum merita să aibă destinația, iar noi am trecut prin alte peripeții, cu alte aspiratoare, deși se pare că pretențiile noastre erau normale, căci, după cum observați mai jos, mereu oamenii au aspirat spre lucruri de calitate.
sursa: google, reclame de ieri
Am schimbat vremurile, și domiciliul, locuiesc la casă și am, nici mai mult, nici mai puțin, 6 câini, dintre care trei stau mai mult în interior decât în curte, răzbunând nebunia de început cu bobul de mazăre transformat în păr de animăluț. Obsesia curățatului a rămas, mai ales în aceste condiții, iar pentru asta, aspiratorul cu apă mi s-a părut, mereu, o soluție extrem de utilă, mai ales pentru sănătate și aș putea spune că este marea mea pretenție, chiar dacă pare greoi, pentru unii.
Totuși, nu vreți să vă imaginați ce înseamnă, la noi, o curățenie generală de primăvară sau doar una obișnuită. Poate fi oricum, dar nu banală; iar aspiratul e o distracție și o bucurie, chiar dacă ridicăm cățelul, punem cățelul la loc, ocolim altul, se burzuluiește cel isteric la furtun, ca la elefant, de nu știm, în final, dacă am terminat cu treaba sau o luăm de la capăt.”
arhiva proprie
Evoluția de la pisic la câini e cu sacrificiu, de la apartament la casă e la fel, dar de la „cotețul de găini” fără garanție și cu preț de bișniță, la aspiratorul Rohnson Aquatech R 144, cu 24 de luni garantate, evoluția nu poate fi decât firească, dacă nu ar fi de-a dreptul spectaculoasă. El ar fi fost, cu adevărat, și atunci, alegerea perfectă, aspirația perfectă. Pentru mine. Cu el mi-aș fi scos gărgăunii din cap și de pe covoare fără să iau țeapă veritabilă, căci e ușor de folosit, cu vreo cinci perii la purtător, cu un filtru ce poate reține si cele mai fine particule, cu accesorii flexibile și mâner ergonomic, încât aș fi putut și aș putea face curat, singură, fără să strâmb din nas la prea mult praf sau să înot în ape tulburi, căci performanța acestui produs poate bate, după cum am aflat, trei căței, lejer, darămite pe un motănel pișpiriu! Avantajul mare, însă, stă în faptul că se poate folosi și în varianta uscată, căci nu vă ascund faptul că soțul a rămas cu resentiment față de acest aspect și așa reușim să fim amândoi mulțumiți, adăugând la el și puterea lui mare de aspirare și consumul de bun simț, care întregește utilitatea perfectă.
Și cum nu e om să nu fi scris în viața lui o poezie, cred că așa nu există vreunul să nu fi făcut curat în condiții în care, cu siguranță, lucrurile nu au funcționat perfect. Să ne imaginăm, așadar, cum ar fi dispărut acele momente dacă am fi fost posesorii unei astfel de jucării performante. Cam bine, nu? Ma gândesc însă, că or fi amintirile drăguțe, prin fobiile mele închipuite, de exemplu, căci îmi picură în suflet doruri moi de pisici ce nu mai sunt, dar prezentul poate aduce alegeri potrivite și poți începe, chiar azi, o primăvară cu prieteni noi, pe care tocmai vi i-am prezentat.
Îndrăzniți! Dacă, totuși, sunteți multumiți de cel pe care-l aveți, e foarte bine și asta, dar nu se știe când vă poate ajuta informația, cui o puteți împărtăși sau când dați, și voi, peste omul spân cu tic la mâna dreaptă, pornit să vă vândă aspirații contrafăcute. Eu m-am lecuit, știu ce aleg și abia aștept să-l încerc!
Soarele de primăvară face praful să se vază,
Un aspirator cu apă este cel ce vă salvează.
Și de credeți că-i reclamă pentr-un altfel de produs,
Vă-mprumut o boroboață, care-n viața mea a strâns
Zâmbete, melancolie, chiar de-a fost, atunci, cu dramă,
Dar concluzia, se știe, cumpărați ce vă îndeamnă
Inima, dar nu uitați,
Doar, să vă documentați!
prin…
Cu acest articol particip la prima probă din SUPERblog Spring 2016, sponsorizat de Marketonline.
