De mult nu am mai scris ceva amuzant. Aproape că nu mai găsesc în mintea mea ceva care să ne distreze şi să ne aducă zâmbete. Chiar atât de transformaţi suntem? În viaţa mea de zi cu zi, rutina e şefă de post. Ea vorbeşte, ea răspunde, ea centrează, ea dă cu capul. Noi, nimic. Roboţei. Oameni trişti, îngânduraţi, cu fel de fel de probleme îmi caută privirea aprobatoare. Mă feresc. Ce să le spun? Că fiecare are adevărul lui, propriile idealuri şi propriile nevoi? De parcă n-ar şti!
Îmi amintesc de o masă de sărbători. Musafiri fiind, normal. Tinerii din faţa noastră aveau un copil de aproximativ doi ani. Toată seara nu au vorbit decât despre acei oameni egoişti, care în loc sa dea educaţie unor copii, hrănesc animale ce nu aduc niciun folos. Mirată, mi-am privit soţul, care nu îl contrazicea, deloc. Ba, îi dădea dreptate, spre stupoarea celorlalţi ce îl ştiau posesorul a şase animăluţe, plus câteva abandonate de pe stradă. Nici urmă de ironie sau sarcasm. Nu! Îşi ducea discuţia politicos, încercând să spună cele mai nevinovate, dar stupide cuvinte. Nu i se potriveau nicicum. Doar tremurul piciorului de sub masă l-ar fi putut da de gol, dar asta doar eu …observam.
-Ce-ai avut?, îl întreb, în drum spre casă. Abia dacă ştiam ce-i cu tine….
-Tu, râzi de mine? Ce puteam să-i fac acelui om? Pentru el, eu eram nebunul, neadaptatul, criminalul, care în loc să crească copilaşi îmi fac de lucru cu nişte prăpădiţi de căţei şi pisici. Iar dacă-i spuneam că avem şase acasă, ajungea, cu siguranţă, la urgenţă cu atac de panică. Lasă-l, nevastă, şi hai acasă să învăţăm animăluţele să ne zică mulţumesc şi buna ziua, iar de te apucă să scrii asta în vreun articol de-ăla de al tău, pe blog, așteaptă-te ca cei ce iubesc animalele să-l înjure pe acest biet tânăr, care, culmea, îmi e simpatic și-l respect în tot ceea ce face. Îl vor face cu ou și oțet arătând cu degetul lipsurile pe care le are. Însă omului chiar îi lipseste ceva, dar nu e normal nici sa ne asmuțim asupra sa de parcă ne-a ars cu fierul roșu. De ceilalți care sunt precum tânărul acesta, nu-mi fac griji, cred că se vor abține, după ce-ți vor simți tristețea din cuvinte. Bine ar fi să tragem concluziile în gând, chiar dacă strâmbăm din nas, pe moment. În definitiv, nu trebuie să ne placă aceleasi lucruri sau sa facem polemici zdravene între noi …din acest motiv. În fine, sunt curios! Și apropo, știi cum te simți la țară când mergem și toată lumea lasă slobode cuvinte care nu sunt deloc coafate? Ne deranjează atunci, pentru că-s directe, dar și pentru că sunt spuse mult prea franc, cu tintă clară și efect precis. Tu ramai intr-o stare inconfortabilă, dar cei ce le-au spus au uitat asta în citeva secunde. Ar fi cazul sa facem invers.
„Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc, oamenii nerezonabili încearcă să adapteze lumea la ei înşişi. De aceea, orice progres se datorează oamenilor nerezonabili.” Bernard Shaw
Eu cred că fac parte din prima categorie, dar cu oameni precum Mihai, până și familia mea are o șansă la progres.
Și, apropo, după o vreme, i-am întâlnit, din nou, pe acei tineri care erau departe de cuvintele lansate, atunci, sub euforia senzatiei de a fi părinte si de a fi descoperit esenta vietii. Nu-și aminteau episodul deloc, fiind topiți acum după doi dintre câinii noștri- Toto-tomberonezul și Alma, rotweillerita. În rest, pe cine să convingi şi de ce? De ce să mă simt eu altfel, doar pentru că alegerile dar şi hazardul vieţii au fost altele? De foarte multe ori am simţit priviri dezaprobatoare doar pentru că nu avem copii. Cine îşi închipuie că noi am ales de bună voie asta? Oamenii comunică ciudat. Există adevăr, dar adevărul tău, al meu, al fiecăruia în parte. Sunt multe momente, când vrem cu tot dinadinsul, să îl convingem pe celălalt, că adevărul propriu e curat, iar restul nici măcar demn de ascultare. Te plac, dar faci ca mine. Zici ca mine.
Ba, deloc. Sunt in armonie cu tine din multe alte motive, nu doar pentru că detinem puncte comune. E musai nevoie de o chimie aparte, de o adiere de blândețe, de un parfum pe care doar unii îl simt, reciproc. Când mi-a murit un motan, prietena mea, mi-a spus că-s ciudată că plâng asa după o ființă, că doar când pierzi un om ai dreptul să jelești. Eu știam ce înseamnă să pierzi om, însă nimeni nu mă putea convinge că nu am dreptul să sufăr, măcar în acea perioadă, gândindu-mă câtă drăgălășenie mi-a oferit mie, nu altcuiva, acel ghem de blană, bătrân și bolnav. Am regretat, mai apoi, că am relatat, întâmplarea asta cu prietena, cuiva ce simțea durerea mea de atunci. O ploaie de injurii s-au abătut asupra fiintei care nu era de față, de parcă nu îmi era suficientă suferința. Nu-mi doream sa o pună nimeni la zid doar pentru că nu a înțeles și nici nu va înțelege decât că am devenit o ciudată care nu trăieste conform normelor societatii. Asa, și? Eu am învățat ceva atunci, că nu mai simt nevoia să mă confesez acesteia nici cu alte subiecte, întrucât eu nu-mi pot separa mereu sentimentele, dar asta nu înseamnă că nu pot schimba politețuri și impresii banale, care tin de respectul ce i-l port, caci viata nu înseamnă doar prezentul ci întreaga noastră existenta, iar pentru o altă părere decat a mea, nu era cazul să șterg un întreg capitol pe care-l împărtim.
Iubesc oamenii care știu să nu dea vina pe alții pentru ceea ce sunt, azi! Greu am învățat să mă iert, dar ușor să știu că doar eu sunt responsabilă pentru viața mea. Alegerile, bune sau rele, mi-au apartinut mereu. Cu oamenii faci punți. Uneori fragile. Pe unele le dărâmi din greseala, pe altele cu intentii, din orgolii și nepotriviri mărunte, pe unele le părăsesti pur si simplu, privind, cateodată, cu admiratie construcția perfectă dar pe care nu ți-e îndemână să calci.
Altele, și de vrei tu să le lași în paragină, nu te lasa cei cu care ai construit, cei care te scutură, din când în când să-ți bage mințile în cap. Iubesc oamenii care nu te lasă să renunți ușor, care nu renunta nici ei la tine din prima, care luptă pentru a-ți arăta că ai greșit sau ai înțeles diferit, dar nu e un capat de lume. Dar des îi observ și pe cei care privesc cu ură, doar pentru că puntea s-a rupt. Ei și ce? Calcă pe drumul tău, pășeste pe cel fără cotituri pănă când vei ști că mai poți sa te aventurezi sa treci peste poduri construite cu alții. Nimeni nu te vede altfel decât esti, dar percepțiile sunt fine. E suficient un zumzet și câteva apăsări de pedală, să știi că zgomotul infernal e de lăsat în urmă. Admir oameni pe care nu-i pot iubi, iubesc oameni cărora nu le caut nici forma, nici fondul, nici lumina. Aceia sunt..pur și simplu, fără eforturi. Când te chinui să ții hățuri, obosesti și iar nu mai mergi decat drept, fără să privesti dreapta-stanga. Însa, imi pare plictisitor așa. Prefer să văd, să simt, să iau, să pun, să dau, să greșesc, să plec, să revin, sa fiu clipă, moment, secundă dintr-o viață pe care o aleg. Nu sunt bună să fiu în preajma cuiva, ca prieten. Prefer anii să-și spună cuvântul asupra acestui lucru. Dacă ai avut parte de multe ciudățenii și când te gândești la acel om iți vin în minte multele divergențe avute, fugi. Puntea se rupe sau poate nici n-a fost. A fost o himeră, ca atunci când tu pui asupra acelui om calități pe care nu le are. Exact asta spun, de multe ori nu am acele calități și interacțiunea devine imposibilă.
Mai sunt punțile de suflet, puntile de gând și cele de taină, rugăciune și lumină. Si pe ele calci fără frică. Tot cu oameni le faci, dar aceia sunt cei care nu-ti vor pune niciodata îndoiala în inimă. Nici tu lor. Nu te vor face să te simți vinovat pentru ceea ce ești sau cum ești.
Sunt ceea ce dau, chiar de nu dau suficient sau nu primesc la fel, iar de am dăruit răul cândva, greu m-am iertat. Cu toate acestea, asta e una dintre lectiile cele mai frumoase pe care am invatat-o in viata mea. Dureroasa, e drept, dar plină de adevăr. Al tău, nu al altcuiva. Eu aleg, nu alții și doar eu știu că atata am putut, că ceva nu merge, că atâta timp cat simt disconfort, instinctul salută prezența celui care mai bine ar rămâne doar bucurie, bucuria întâmplării. Căci nu e om să nu aducă binele, dar tu sa nu-l mai vezi de umbrele altor acțiuni, vorbe si descătușări. Azi, cineva drag, îmi spunea că alege doar ceea ce o construiește frumos, iar spre restul lucrurilor care o împovărează, nu mai priveste.
Eu sunt masochista putin, toti oamenii au contat, chiar si cei pentru care azi eu sunt doar amintire sau ei mie. Sunt mai completă așa. Mă însingurez ades, însă doar în acțiuni pe care nu le pot împărti cu alții. Din ele mă scoate viața mereu. Și mă împarte pe bucăți, cât să știu că atunci când m-adun, o fac singură. Nimeni nu e vinovat că aleg gresit, chiar si cand uit ca am făcut-o, de mi se pare munte, drumul meu. E suficient însă sa fii sincer cu tine. Dar ce păcat ca pentru unii doar ceilalți vor fi de vină. Ei, de aceștia mă feresc, de fapt, dar…mai degrabă mă ferește Dumnezeu, chiar si prin acțiunile mele de care nu sunt mândră mereu. O fi și asta o cale, dar eu măcar …o recunosc!
Căţeii tot nu au învăţat să ne dea bună ziua. Ba, fac şi ei boacăne, precum copiii. Cel mai mult atentează la plantele lui Mihai. Dar bucurii ne aduc fiecare în parte, chiar dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu vreau să mă schimb. Ce să schimb? De ce? Dacă am un om în jur şi cu acela împart ceva din starea şi crezul meu….. e minunat. Nu mai judec, nu mai impun, nu caut, nu sufăr, nu plâng. Dar până să ajung astfel, drumul mi-a fost pavat cu întâmplări, nu toate bune, deși unele s-au desfasurat chiar sub aspect de bună intenţie. Aşa că, ar trebui să fim atenţi pe cine ne grăbim să numim „apropiaţi”, caci, după o vreme, am putea observa că apropierea e ultimul cuvânt care i-ar defini. Sau pe noi în raport cu ei. Sau cei care se arata azi exaltați de ceva-ul tău, mâine s-ar putea ca exact acel lucru să-i devină obositor și deranjant. De asta le spun des oamenilor, așteptați să vă plac și peste un timp ceva mai lung, când efectul cuvintelor care v-au impresionat va disparea și poate altele nu vă vor plăcea la fel de tare. Așteptați. E simplu.
Într- o zi, voi căuta locul unde să mi se predea lecţia îngăduinţei şi a conviețuirii senine. Deocamdată, ştiu doar frânturi. Aşa, de la Dumnezeu. Şi uite cum, nici azi, nu v-am spus nimic amuzant. Mă iertaţi? Mâine e un drum nou creat să ne răsplătească strădaniile. Ale mele, azi, au fost în spectrul nimicurilor. Dar mâine? Ehehe…mâine! Vă mai las o ultimă zicere. Poate singurul lucru la care puteţi zâmbi, totuşi, şi care ar da o altă cuvintelor mele.
„Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci zice: Acesta este punctul meu de vedere!” David Hilbert în „Matematicienii glumesc”(21.06.2013)
Stătea în faţa blocului cu o cutie de lapte în mână şi o ţigară în cealaltă. Pe trepte, aşa, într-o parte, să nu deranjeze lumea din calea ei. Părul ei, lung şi negru, lucea în razele soarelui şi îi acoperea cu totul faţa. Se întindea pe jos, strigând după o pisică rătăcită. Dar nici măcar pisica nu o voia. Îşi luase avânt şi revenise, mieunând prețios pe pervazul vecinei de la parter, tanti Ionescu, mama câinilor şi pisicilor din cartier. Trase adânc din ţigară, oftând lung şi teatral. Brusc, cu un gest neaşteptat, robotic aproape, scoate o pudrieră goală, cu oglindă, şi un ruj cărămiziu şi începu să se rujeze. Acolo, pe trepte, fără să-i pese de nimic. Le băgă înapoi, în buzunar, îşi luă cutia cu lapte şi disparu de zici că era Cenușăreasa fără condur.
Garsoniera, unde locuia, trebuia eliberată peste doar două zile. Nu avea unde să se ducă. Dar de ce să se gândească la asta acum? Mai e timp. Scoate un ciaunel, pune laptele la fiert, şi îşi aprinde o ţigară. Din nou. Priveşte în jur şi se întoarce cu un castron auriu, de porţelan chinezesc, singurul lucru rămas de la maică-sa, Eleonora, de care nu mai ştia nimic de trei ani, de când i-au interzis să mai apară acasă, fără copil. Îl prinde în mâini şi-l ţine, aşa, gol, în căuşul palmelor, ca pe singurul lucru de preţ din viaţa ei. Nu greşea prea mult; la vremea aceea doar castronul de porţelan auriu, câteva fotografii, şi un inel cu rubin, erau toată averea sa. Adevărata avere însă…, dar iar își alungă gândul, cotropită de senzațiile noi pe care le tot trăia de câteva zile.
Făcuse orez cu lapte, parfumat cu vanilie. Îl turnă, cu grijă, în vas şi răsfiră deasupra câteva petale de trandafiri zaharisiţi din dulceaţa de la aceeași tanti Ionescu, mama pisicilor. Mai scoate un vas, uşor ciobit, şi face acelaşi lucru, încet, cu gesturi mici, dar sigure, cu ţigara între buzele ei cărămizii. Oftează din nou. Se aşeză pe scaunul stingher din sufragerie, dar se simte mai stinghera decât el. De ce? Unde să se ducă? Nu simte nimic şi nu vede nici măcar că îi iau foc degetele de la ţigara ce s-a fumat aproape singură.
Se duce în hol și din poşetă scoate o lumânare mică, roşie, cu sclipici pe alocuri. O înfige în castronul poleit şi îşi ură singură, încet: ”La mulţi ani! Să-mi trăiesc mie că altuia n-am cui!” Dulceaţa de trandafiri se prelinge pe buzele ei senzuale, perfecte. Nu plânge, dar ar urla. Nu scoate un cuvânt, deşi ar avea sute. E ziua ei şi singurul lucru concret pe care-l cunoaşte e că, peste două zile, trebuie să lase garsoniera liberă. Nu ştie unde va dormi. La muncă nu poate – lucrează la un depozit. Vinde cosmetice „angro”. E ceva pasager, doar pentru chirie; în rest…trăiască covrigii.
Conţinutul din castronel dispare. Îşi aprinde o ultimă ţigară. Ba nu. Mai are două, ascunse pe raftul de la baie. În caz de urgenţă. Azi e urgenţa. Nu are telefon, televizorul nu funcţionează şi singurul zgomot e Mozartul ce se aude de la doamna Lucia, intelectuala blocului. Îşi ia poşeta, încuie uşa şi iese, exact ca o pisică, uşor. Se întoarce şi își pune conţinutul din celălalt vas, în vasul ei auriu, cu grijă, să nu se amestece între ele. Cumva, dulceaţa de trandafiri a rămas deasupra. Ia lumânarea, cele două „ţigări de urgenţă”, eşarfa violet care îi încadrează fața atât de frumos, şi pleacă din garsoniera tristă şi anostă. Când e ea acolo, pare un palat.
Măreşte pasul. Vede privirile curioşilor, dar nu-i pasă; se îndreaptă spre parcul cel mare. E aproape. Întotdeauna i-a plăcut să stea în centru, să poată bate oraşul când vrea, cum vrea, fără să fie nevoită să ia autobuzul. În parc e linişte. E marţi, şi are liber de la serviciu, de ziua ei. Îşi pune castronul lângă ea, scoate una din cele doua ţigări, dar nu se hotărăşte să o aprindă. Rămâne, aşa, pe gânduri, privind la copiii din părculeţul de joacă. Are și ea o fată, deşi nu a văzut-o de trei ani. Acum ar avea cam șase, gândi. Curând va merge la şcoală.
Frământa ţigara între degete. Lângă ea se aşeză o doamnă, în vârstă, cu pălărie şi mănuşi de macrame. Fredonează încet ”Drumurile noastre toate”. Ana zâmbeşte şi îşi cere permisiunea să-şi aprindă ţigara. Doamna îi cere şi ea una. Fără să se gândească că e ultima, i-o oferă cu drag: ”Ştiţi, se poate ciocni cu o ţigară? E ziua mea şi sunteţi singura persoană cu care vorbesc azi?” Femeia o priveşte lung, fără compătimire, parcă ar înţelege-o. După un sfert de oră se delectau din orezul cu lapte şi dulceaţa de trandafiri, tortul ei, ad-hoc. Rămân împreună pe bancă, până dispare soarele, în conversaţii lungi, zâmbind şi plângând amândouă.
Se despart. Se înserase şi drumul spre casă nu mai părea chiar atât de scurt. Nici lung. Într-o mână avea castronelul aurit, „comoara sa”, şi în alta numărul de telefon al doamnei cochete, altă comoară. Şi nu ştiu de ce, se simţea fericită. În casă îşi mai ură o dată un „la mulţi ani”, îşi puse o dorinţă şi se culcă fredonând ”Drumurile noastre toate.”
Uneori, îngerii au chipuri vii, concrete. Uneori aripile lor ne ating nu doar sufletele ci şi gândurile, drumurile, paşii. Uneori, fericirea e atât de aproape de obţinut, dar drumul pare întortocheat, fără lumină şi semnale aprinse. Dar ele sunt. Sunt acolo, lângă noi, doar să întindem mâna, să le simţim şi să le vedem. Ana a primit găzduire, multă vreme, la femeia cu mănuşi de macrame.
S-a mutat într-o casă mică, mai în centru, cum îi plăcea ei, şi şi-au fost de ajutor una alteia multă vreme. A făcut ceva cursuri, şi şi-a făcut o mică firmă de contabilitate. Din când în când le vedeai în parc cu o ţigară fină fiecare, ţinându-se afectuos de mână şi povestind tuturor despre o lună mai şi-o dulceaţă de trandafiri. Pare un clișeu dintr-o povestire cu final neprevăzut, dar să fim serioși, cine nu și-ar dori să întâlnească pe puntea subțire a disperării un înger cu mănuși cu macrame? Am fost cândva Ană chiar dacă întâmplările mele s-au derulat în scena altor clipe, cu alte nuanțe și cu altfel de rezolvări, iar de atunci parcă sunt mai atentă cu cei care mi se așază alături. Niciodată nu știi cum se pot topi neguri din suflet, doar pentru că ai ales să…vezi și altceva.