Cândva, ne-am propus să facem o cuşcă pentru Zara, câinele nostru lup, care, în anumite momente, ne dă  câte o lecţie de sfidare a gerurilor pe care noi, nici din casă, nu le putem duce, parcă, pe când ea pare că e înfiptă bine în gheare, nesimţind niciun pericol şi jucându-şi bine rolul de stăpâna pădurii, într-un film …bazat pe fapte reale.

Aburul intens ce iese din ea, uneori, pare doar un efect special, frumoasa noastră rămânând eminamente senină şi noi speriaţi că ar putea căpăta niscai vătămări fizice din cauză de neadăpostire corespunzătoare; dar asta e doar în mintea noastră o problemă, ea nefiind supusă niciunui supliciu ce i-ar putea provoca răni de vreun fel. Dar cum totul  e doar în mintea noastră, cum spuneam, ca nişte buni şi responsabili „aparţinători”, cum ne spune vet-ul că suntem, ne-am zis ca trebuie să bifăm şi acest punct de pe lista noastră de priorităţi.

Cu ideea în zbor,  dar de-ăla înfrânt de lene, nu s-a întâmplat asta, din prea multe motive. Am plecat, în schimb, cătinel, cătinel, spre talciocul din Braşov, unde îmi rătăcesc de multe ori gândurile şi privirile. Mulţi dintre ai mei ştiu deja că locul e pitoresc prin diversitatea obiectelor expuse, dar şi prin oamenii care, au n-au treabă, îşi vântură toate cele prin aglomeraţia aia firească în nefirescul ei. Cu Toto în lesă, trăgând  el de noi, mângâiat la fiece doi paşi pe care-i făceam, admirat pentru ochii lui maro, am sperat că vom găsi o cuşcă gata facută şi oarecum chilipir, neavând, totuşi, buget prea mare pentru asta.

De cum intri, te izbeşte bazarul antichităţilor recondiţionate sau nu – mese, comode, lămpi, rame de pat maiestuoase, ce stau alături de şuruburi, piuliţe, vătraie, lanţuri sau cauciucuri uzate. Îţi fug ochii în toate părţile; ţi se smulge un zâmbet, o lacrimă, un oftat. Toţi trecem cu ochii în pământ privind la  lucrurile aşezate ordonat într-o dezordine aparentă. Un tumult, un vuiet, un vaiet. Ghiceşti uşor vieţi din cioburi de lucruri întinse pe caldarâm. Ţi-e teamă să le atingi, să nu tulburi dureri neştiute. Lumea pare veselă; vorbesc, se ating, discuta, împart. Ehehe, e un altfel de FACEBOOK, căci aici oamenii chiar se privesc în ochi; doar noi, trecătorii, le mai stricăm armonia.

Oamenii au reacţii diferite; unul scoate fuga 10 lei pe o carte rară, de frică să nu se răzgândească vânzătorul. Nu se răzgândeşte. Simte că îl invidiez şi o ascunde sub haină. Alţii se scutura a neplăcere. Mihai iar are treabă cu covrigii; îşi cumpără vreo trei şi îi împarte cu Toto. Eu privesc doar în jos la fărâma mea de lume. Timpul se scurge, soarele e prietenos şi cu noi, ăştia de locuim pe culme de deal-munte îngheţat. Vine cu două căni. Urâte, foarte urâte. Privirea îmi e cam nedumerită şi-mi zice scurt: „Sunt stabile, au fundul stabil, și-s făcute la noi!” Mă pufneşte râsul.

O doamnă frumoasă, foarte frumoasă, care-mi întărește convingerea că frumusețea nu are vârstă, deși se autointutilează bunică fericită, îmbrăcata cu un cojoc ţesut cu motive naţionale, discrete, mângâie a treia oară căţelul nostru. Cu o mână atinge magic nişte „straie”. Superbe, dar prea scumpe pentru noi. Unul vinde o poveste; zâmbesc, dar trec. Într-un loc, sprijinit de un gard, îmi atrage atenţia o „lucrare” de metal, un smide, ce înfăţişa nişte cai, ceva magic. Dau să o mişc, dar zici că-i plumb. Superb lucru şi deşi nu cere decât 50 de roni, trec pentru că nu mai am unde să o agăţ. Oftez..neplăcut. Dantela aceea metalică mi se lipește de suflet definitiv, dar încerc a o ignora. E destul de mare, are cam un metru lungime şi o lăţime de cam 30 cm.

Pe gardul opus, pe o pânză galbuie, cu dimensiuni impresionabile, zace un desen în creion- graffit, nu mă pricep. O tânără,  ce poate fi expusă într-un salon de make-up ceva. Tânăra din tablou, se înţelege. 30 roni, ufff. Simt cum îmi pulsează sângele-n artere. Femeia mă priveşte curioasă, eu trec. Nu ne-am ales cu mai nimic palpabil, dar spectacolul e grandios. Nici urmă de vreo cuşcă. O casetă îi e strecurată lui Mihai în palme de un pacient ce vinde o lume mai mică. Se uitase la ea şi omul insista să dăruiască. Poate nu ştiţi ce pasiuni de muzica latino are soţul meu, ehehe nebunie curata! Acum îmi cântă Thalia „Amor a la mexicana” vreau, nu vreau.

Deja unii îşi strâng catrafusele. Pe un pled, o caţeluşă, albă superbă, stă întinsă cu boticul pe pantofii vânzătorului de ocazie. Ma priveşte ridicându-şi ochii trişti, ca într-o clipire regizată, mulţumită de atingerea ei de „om”. Mă bucur când aud: „Ea e Cameluţa noastră, doamnă; câinele vagabond de ..talcioc!” Nu mă prind de nimic.

În mână îmi cade o poşetă gen sacoşă, n-aş şti cum să o descriu – cu barete subţiri, lunguiaţă, din piele lacuită, un  maro roşcat. Superbă. Intreb cât face şi o doamnă, cu nasul ca al lui Rudolf, îmi zice sec:„Trei lei!” Mai întreb o dată, dar tot trei lei aud: „Am nevoie de o pâine, mamă!” Deschid portofelul, plătesc NU 3 lei şi văd un om fericit. Eu sunt mai bucuroasă ca ea. Am în mână o lume, o lume pe care s-o privesc când mi-e greu şi sa nu mai uit ce şanse mi-a putut da Dumnezeu.

Ieşim din târgul vieţilor rătăcite, din frumosul de ocazie şi ştiu că totdeauna vor fi ochi ce vor privi diferit: unii ar putea vedea sărăcia, disperarea, bătrâneţi vândute pe 3 lei; dar simt ca sunt destui ca mine, ca noi, care ştim că acolo e o lume, o lume de care unii se vor desparţi cu greu, dar vor fi fericiţi ca altcineva le apreciază la fel bucata lor de viaţă, că le-o dăruiesc, aproape, să o păstreze în alte vieți, poate mai bune. Maşina porneşte şi in taşcă se zbat cele doua căni urâte. Prin faţa ei, a noastră, trece grăbit câinele vagabond al talciocului, Cameluţa, cea frumoasă şi fără stăpân, bag seamă. Boticul ei atinsese doar pasager o mână de om. Tristeţea m-a cuprins din nou şi lumea mi s-a părut iar sumbră. Am privit …geanta. Încă o privesc…o vreme…

ps. Cușcă pentru căței ne-a construit cumnatul cel cu mâini de aur.

Am scris povestea în miez de noapte, adaptând-o pentru duzina de cuvinte, pe care am  cam neglijat-o din motive de implicare în proiectele soţului meu. E o perioadă când putem dărui câte ceva: dacă nu bani, cărţi şi cadouri, poate un pic din noi, din timpul nostru, din puţinul ce poate creşte alăturându-l. Eu vă mulţumesc tuturor celor care ne-aţi ajutat să facem nişte români fericiţi, dar mai ales nişte pui de români ce locuiesc acolo, pe dealul lui Dumnezeu, cum îmi place să spun, în satul Doboi, judeţul Harghita, în acţiunea ”Români de pretutindeni pentru românii din Doboi”. Curând, Moş Craciun va păşi pe drumul început de Moş Nicolae şi zâmbetele lor vor fi talismanele noastre din zi de sărbătoare. Şi asta şi datorită vouă. Mulţumim. În tabelul lui Eddie găsiţi şi alte variante scrise cu aceste cuvinte impuse: momente, gheare, pericol, zbor, artere, eminamente, smide, film, intens, supliciu, punct, rani.