În însingurarea mea nu e loc de singurătate:

Nimic nu se-adună-n realități efemere:

Nimic vesel, nimic trist,

Ci izgoniri de substanță

Lichidă, solidă, gazoasă,

Fiecare cât are și de care are.

 

 

Pe peticul meu de scenă nu e nimic.

Nimic vesel, nimic trist.

E doar izgonirea mea

Din realitate,

Dar mie îmi place.

 

 

Bântui în dreapta, în stânga,

Mă așez la  margine de gând,

Îmi împreunez palmele

Și șoptesc:

Multumesc!

 

 

Nu par singură,

Sunt singură!

Mă însingurez voit.

Așa-mi pot juca toate clipele,

Pot citi  stelele cuvintelor,

 

 

Pot descifra romane uitate ca recuzită

Pe masa scenei mele.

Așa, am timp mai mult pentru mine

Și pentru nimicurile mele de ață,

Înșirând amintiri la uscat.

 

 

Din când în când, ridic cortina

Și mai primesc, în culise,

Cate-un rătăcit însingurat ca mine,

Să ne bem stropii de aghiasmă

Cu binecuvantare.

 

 

Apoi, ne-ntoarcem în lume,

Printre cei singuri, cei perechi,

Către perechea mea

Care știe că-n însingurarea mea voită,

Nu e loc de singurătate!