Mă cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului. Sunt prinsă într-o poveste capcană, iar asta e doar o zi din viaţa mea.
Îmi găsisem rochia roşie pe scaun lângă fularul lui de caşmir. Ce căuta acolo? Îmi chinuiam mintea cea fără răspunsuri simple. Îmi plac răspunsurile şi lucrurile simple. Îi urăsc pe cei care le complică. Pe masă trona o scrumiera plină cu mucuri de ţigară. O iau şi încerc să le arunc, repede, la coş. Urmele de ruj, de pe un Kent lung, lăsate parcă ostentativ printre Lucky Strick-ul obişnuit mie, mă fac, iute, să-mi crească tensiunea interioară.
Deschid ferestrele şi dau drumul la televizor să simt cumva că nu sunt singură acasă. Pe foc fierbe nişte apă pentru cafea. Nu am suficientă, dar de o cafea mică, la ibric, tot iese. Mă aşez pe balcon sătulă de mormanul de vase şi de hainele lăsate prin cameră, la întâmplare. Trei zile am lipsit şi aerul de burlac plutea iar prin casa zugrăvită recent. Fumul intrase în fiecare părticică de casă. Mă ard cu licoarea mea cu gust de cafea si mestec în gol nişte zaţ măcinat prea mare.
De afară, cineva îmi întrerupe visarea strigând după o cheie de maşină. Nu sunt fericită. Am şi uitat dacă am fost vreodată. Sau oare ştiu ce e fericirea? Ce nu înseamnă ea, ştiu sigur. Starea mea spune tot. În unele zile mă ridic repede din pat şi fug la muncă înainte de a se trezi bărbatul străin și gol, din patul meu. Nu-mi plac bărbaţii ce umblă sumar îmbrăcaţi şi chiar unul stă în dreapta mea, în pat. Nu-mi place nici de el. Dar mi-e soţ. L-am luat când mintea confuză nu mai făcea sinapsele potrivite între neuroni.
Mă lăsase să cred că aş fi incompletă fără el. Chiar eram. În minte. Şi în inimă. Incompletă. Nu ocupase nici un loc, chiar dacă mă păcăleam insistent că ar fi o za din lanţul meu. Da, era! Era zaua unei ghiulele prinsă de glezna mea fină. Atât. Îl uram. Îi uram mirosul, mersul, vorbele, dar mai ales cuvintele. Alea m-au făcut să-l văd azi ghiulea în loc de armura cavalerului promis. Seara, când mă reîntorc acasă, mă cufund într-o baie de o oră, robotesc mecanic, fără cuvinte, şi încerc să schimb doar trei vorbe necesare cu bărbatul ZA.
Nu-l voi întreba nimic azi. Nici de rochia mea roşie. Nici de urmele de ruj de pe mucuri. Nu-mi pasă. Sau îmi pasă, dar nu într-atât cât să-l întreb. Telefonul fix sună insistent. Nu răspund. De ce aş face-o? Nu pot silabisi niciun cuvânt. Îmi aranjez părul, îmi pun rochia roşie şi aştept. Aştept să se deschidă uşa. Cheia se aude în broască. Ţăcăne de doua ori ca trăgaciul unui revolver. Mă înfior de neplăcere. Aud paşi. Nu sunt doar paşii lui. Îi recunosc dintre sute de paşi. În living apare bărbatul meu cu o fată blondă. Ne privim insistent. Eu în ochi, ea spre rochia roşie. Avem aceleaşi măsuri. Nici măcar nu are imaginaţie!, gândesc eu. Putea să-şi aleagă alt gen. Sa fiu încă genul lui? Nu cred! Doar dacă şi blonda îl urăşte ca mine. Ăsta…. da… punct comun!
Mă ridic şi rup tăcerea asta idioată: “Pun de cafea!, mint eu. N-avem. Dar ei nu ştiu asta! Voi inventaţi repede o poveste!” Bucătăria dă într-un hol minuscul. Un hol cu patru uşi. Cum pot fi patru uşi într-un aşa hol? E cât o unghie. Deschid, încet, uşa de la intrare, iau geanta din cuier, umbrela şi un trenci. Ies. Afară plouă. Neîncetat. Peste mine şi rochia mea roşie.
Ma cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului! Port o rochie roşie şi am fugit de acasă. Mă recunoaşteţi? Sunt cea pe care ploaia a topit-o sub picurii ei. Şi aş vrea o viaţă nouă! Nu aveţi una în plus?
