Ma jur sa mai rodesc o data:

Măceșul de pe stâncă tace,

Se uită cum pier frunzele-n răzor,

Lumina din oraș nu-i prea dă pace,

Și-i cresc imaginații despre zbor.

Ar învața să plângă, poate-l vede

Vreo inimă ca el, însingurată;

Iar spinii lui n-ar mai răni, căci poate-ar crede

Că-i demn de-o aventură adevărată.

Se-ntinde pe tot mușchiul de pe piatră,

Însângerează clipe, din ambiții, dar nu-i pasă;

Bobițe roșii tremură să nu se piardă

Într-o suavă amintire de dulceață.

Măceșul nu cedează. Se întinde tare.

Nu își găseste aliat în cățărări eterne,

Iar uită că în primaveri e roz în floare,

Născând aplauze și-admirații efemere

Și se retrage. Totul se usucă.

Bobițe, frunze, vrej, se adună-n adormire,

În visul lui, de-o iarnă, e pe ducă

Privind orașul, pe sub spini, în amorțire.

Precum măceșul și noi oamenii simțim;

Zvâcnim frumosul tinereții înflorite,

Rodim păcate, dar și binele-l dospim,

Apoi visăm înmugurări tomnite

Pe roz de inimă-nghimpată

Mă jur să mai rodesc …o dată!