Plouă. Ma uit fascinată la picăturile de ploaie ce-mi par, de data asta, mărgici magice ce nu ating pământul. A fost atâta nevoie de ploaia asta încât am senzaţia că nici nu au apucat să cadă din cer prea multe ca s-au şi evaporat în aerul asta şi-aşa îmbâcsit. Stau cu nasul lipit de geam cu o cană de cafea cu frişcă în mână (răsfăţul suprem pentru mine) şi mă uit cum se înghesuie căţeii sub masa din sufragerie. Nu cred că e stăpân de câini să nu aibă amintiri cu ascunzişurile lor pe timp de furtună sau artificii. Un deliciu pentru noi, un supliciu pentru ei, cu siguranţă.

De cate ori plouă mă plimb de la o fereastră la alta să văd spectacolul în desfăşurare pe mai multe planuri. Uneori stau întinsă în podul casei mele şi privesc iluminatoarele. Apa şerpuieşte pe ele şi cerul capătă nuanţe, degradeuri şi luciri de tot felul. Din când în când, câte-o frunză rătăcită se lipeşte şi rămâne acolo  parcă să-mi strice mie tabloul abstract ce mi-l pictez cu ochii minţii şi cu simţurile uşor ameţite sau poate-l colorează mai bine. Dispare, luată de un şuvoi mai puternic şi, brusc, mă adun, trezită instinctiv…de ropotul ploii devenită serioasă.

Când eram mică a plouat în neştire săptămâni întregi. Eram în satul copilăriei mele şi singurul impediment pentru mine era faptul că nu aveam voie să ies din casă. Zumzăiam cu sor’-mea în cântecele de noi inventate, ne adunam toţi eroii într-un război pe viaţă şi pe moarte şi ăla imaginar, dansam pe muzica auzită doar în mintea noastră şi ne lipeam năsucurile pe geamurile şubrede de atâta umezeală, poate-poate vedeam o rază de soare străbătând pomii din faţa casei. Dar raza de soare nu apărea. Adormeam devreme. Nu mai era de mult curent electric, cred ca din a treia săptămână de când se instalase urgia. Ne aşezam aşa îmbrăţişate, rugându-ne la îngeraş să vină vremea bună. O auzeam, atunci, pe mamaie plângând pe înfundate şi zicând întruna:”Vine gârla! Vine gârla! Gata, ne ia Dumnezeu! Măcar dacă puteam să trimitem fetele astea acasă!’‘

M-am bunghit repede că-i necaz mare, deși ea ne zâmbea în colț de gură, iar când am văzut că oamenii îşi urcă în poduri toată agoniseala, am început să mă prind ce înseamnă ”vine gârla”. Porci, găini, grâne, ţoale, totul de-a valma, pături, haine şi ceva merinde. Auzeam resemnarea din ce în ce mai mare:” Lasă-le, Nelule. Nu le mai chinui, că tot ne ia Dumnezeu la vale! Copilaşii mei!”, şi iar îşi băga mamaia nasul în basmaua ei înflorată, plângând pe ascuns, cică.

Au mai trecut aşa vreo două zile. Dormeam îmbrăcate, păzite de îngerii noştri din ogradă, de data asta, dar şi de cei din Ceruri, pentru că după cele două zile a venit gârla. Aveam vreo şase ani, sor’-mea trei. Eu am urcat singură în podul casei noastre, parcă, oarecum, conştientă de îngrijorarea bunicilor noştri. M-am aşezat lângă un maldăr de haine, m-am învelit cu o pătura groasă, am strâns în braţe o căciulă miţoasa de-a lui tataia şi cu lacrimile şiroind am aşteptat. Nu ştiam ce. Nu-mi închipuiam ce înseamnă apa mare şi nu pricepeam cum de vine până la noi în sat, că doar Buzăul era hăt-departe, ştiam eu, de ajungeam acolo cu o căruţă, după drum lung. N-avea nimeni timp să îmi explice, însă. Nimeni.

Pe sor’-mea a luat-o o verişoară, prin alianţă, şi s-au urcat amândouă în podul casei sale, nu înainte de a ascunde în sân două bucăţi de mămăligă rece de pe plită. Dintr-o dată s-a înnegrit totul, a început să tremure  pământul; vibra casa, geamurile, toate oratăniile curţilor scoteau zgomote disperate, fiecare în legea sa; se auzeau ţipete, cuvinte nedesluşite, dar pe care le traduceam cu mintea mea de şase ani ca disperate, vedeam mişcându-se găinile în pod, dar abia dacă le băgam în seamă. Nimeni nu urca acolo cu mine; stăteam singură, cu lacrimile înnodate în barbă, spunând întruna:

”Înger, îngeraşul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Eu  sunt mic, tu fă-mă mare
Eu sunt slab, tu fă-mă tare
În tot locul mă însoţeşte
Şi de rele mă păzeşte.”

Nu puteam să-mi fac cruce, atât de blocată eram, dar îmi făceam semnul cu limba pe cerul gurii  într-o speranţă că gestul ar putea să-l înduplece, cumva, pe Dumnezeu. Nu ştiam, nici măcar, că n-ar fi  fost de ajuns asta şi, spre norocul meu, nu concretizam ce se întâmplă afară cu adevărat. Ghiceam. Bănuiam. Atât.

Şi n-a fost de ajuns. Apa a venit. Turbată, neagră, zăludă, aducând cu ea case, hoituri, bucăţi de lemne. Mamaia a rămas demnă, jos în curte, urlând de durere când a văzut o bucată de casă, departe în zare, luată de ape, cine ştie de pe unde. Câinii lătrau sfâşietor şi când casa de pe vale a căzut bunicii mei au îngenuncheat de neputinţă. S-au adăpostit, nu mi-amintesc pe unde şi ştiu că apa a ajuns şi în bătătura noastră, dar ca într-un film cu sfârşit fericit ne-a lăsat în picioare, nu a luat aproape nimic din ogradă. Din pod am văzut cum apa era până la gard, am zărit cum pluteau tot felul de obiecte – o lustră, o roată de tractor, o găleată şi Dumnezeu ştie ce or mai fi fost.

Din când în când auzeam cum mă striga mamaia, cu un glas hotărât, culmea, fără disperare, conştientă că e musai să mă ştie liniştită:”Să stai liniştită, mamaie, că scăpăm şi de data asta!”, erau cuvintele ca niște parole liniștitoare si scop precis.

Pomii plângeau, parcă-şi întindeau crăcile spre tine, să le culegi rodul. Ce rod?! Ca abia de se zăreau nişte poame mici, abia ieşite din floare. Mirosea a mâl, dar, curios, mirosea şi a liliac, şi a salcâm. Oare de ce? Îmi spuneam obsesiv că plâng pomii şi poate de asta.

Nu ştiu cât am zăcut acolo; nu ştiu nici când am realizat că  nu ne inundase cu totul, nu ştiu când s-au retras apele. Încet, am început să-i aud glasul zglobiu al soră-mii, care, spre deliciul tuturor, mânca mămăliga aia rece cu nişte corcoduşe acre, culese de fata ce-i stătea alături.

Şi, ca într-o poveste magică în care Dumnezeu îşi arăta prezenţa, râsul soră-mii, în disperarea din jur, era speranţă şi nădejde, şi viaţă: plină, nouă, vie…

În amintirea mea, confuză, văd o barcă şi un vâslaş, tataia cred, plus o plimbare tăcută, a jale, parcă  a ne arăta de mititele ce înseamnă căderea şi nenorocul, şi deznădejdea, şi lacrimile, dar şi  renaşterea. Pentru că în vara aia, în toate curţile, oamenii făceau chirpici şi construiau case.

Dintr-un maldăr de lucruri, rămase pe uliţe în urma apelor, un braţ de păpuşă golaşă m-a făcut să tresar. ‘‘Cine ştie cine plânge după ea?!”, îmi spunea mamaia, aproape ghicindu-mi gândurile;

‘‘De-ar veni mă-ta să vă ia, că tare spaimă am tras!”
Mama nu ne-a luat, ne-a lăsat acolo, parcă la îndemnul lui Dumnezeu de a  putea lua parte şi la revenire, nu numai la urât.

A trecut multa vreme până ce totul a început să ia forma cunoscută, dar de atunci, când înfloresc salcâmii şi plouă, mulţumesc Cerului pentru povestea mea de atunci. Şi, când pot, stau aşa ca azi, cu nasul lipit de geam, în aducere aminte a celei de atunci, dintr-o primăvară ploioasă cu miros de salcâm.

14 mai 2013