Strigăt cu miracol prins de coada cometelor blonde
Albastru ce strigă prin pori nedospiți de cuvânt
Mi-e liniștea ascunsă în peșteri de calcar și vânt
Și parcă-mi străpunge dimineți nedormite, comode.
Strigăt de verde udat cu rouă împrimăvărată,
Gângurit de mierlă pierdută prin frunze
Mi-e gîndul cuprins cu ecouri difuze,
Scăldat de susur de ploaie nedescântată.
Și-mi vine să sap, între coaste, scorbură lină,
Să m-ascund de tristeți și de-a oamenilor surde goniri,
Să-mi pun rugăciuni drept bandaje, și vreo două psaltiri
Să-mi ajungă o vreme și să-mi țină de leac, și Lumină.
Uneori, lumea tace, cerul plânge-n surdină,
Uneori, doar muzele vorbesc limbi știute,
Uneori, când sunetul ploii se ascute,
Tu rămâi ancorat în Iubire Divină.
Simți sărutul jilav al uitării durute,
Și nu știi de-i părere sau chiar El îți răspunde
Sau sărutul de ploaie e un semn prea lumesc.
De-i așa, mă întreb, oarecum, de-i firesc
Să îl simt ba pe ochi, ba pe chip, ba pe frunte,
Ca și când Universul mă știe….pe de-a-ntregul
…….și totuși…din amănunte.
Uneori, sărutul ploii de stele poate fi …copleșitor.
Căci nu știi dacă te-nalță sau te trezește din somn..
Danei Mastan, cu toată dragostea și prețuirea mea…
