Etichetă: scris

cum sa explic și cui? Cum să explic și cui?
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Cum să explic și cui?

Adriana32 comentarii
Cum sa explic ?

.. ca nu mă iau in serios,
Că slova mi-e ca frunza, când e pe ram, când jos,
Iar poarta e deschisă doar celui ce dorește
Să vadă și-nfrunzirea, dar și cum se ofilește.
Ca-mi place primavara, dar o asez în toamnă,
Iar vara-i ca o iarnă, în vorbe fără haină,

Că-mi tremură cuvântul, iar textele-s stângace,
În inimă am fluturi și in stomac am ace,
Si că nu as vrea sa stiu de strâmbi din nas sau plac,
Caci scrisu-mi relaxează și fricile, și-mi tac;

Iar de-mi vedeți șuvoiul de litere de-a valma,
Nu observați doar forma, mai bine simțiti teama
Că mi-ar putea seca izvorul, curat cu apă vie,
Și as ramane stearpă, de literă pustie.

De veti căuta-nălțări fără de-apus
Priviți și printre randuri, caci totul s-a cam spus. (de alții)
Nu veți găsi nimic, doar litere-nșirate,
Și fluturii zburând prin lumi mai inspirate.

Ce aș mai vrea?

De spus de-aveți ceva, bateți atent la poartă,
Caci fluturii-s timizi și vor porni iar roată, (in seri repetative)
Si se vor aseza pe-al vorbelor zăvor,
‘nlemnind cumva poetic, trecand la locul lor,…(‘n tăceri definitive.)
Nu între ei, ci cu acei ce parcă
Nu înțeleg că lumea e un teren de joacă,
Pentru cuvinte…vii. Sau mii? (Habar nu am..)

Ce-aș prefera?

Sa treceti mai departe, pe poartă nu intrati, (de nu simțiți),
Caci universu-i plin de cei adevarați.
Si de mă-nvart si eu, fara sa tin vreun ritm,
E ceva la-ndemână, la liber, dar divin!

Și nu uitați:

Eu nu-s în lumi perfecte, dar sunt în a mea lume,
În ea am tot zidit, și bune, și nebune,
Cei ce au pus mortar, nisip și cărămizi
Simt fluturii din mine de când au fost omizi.
De nu vreti sa lasati decat noroi prin mine
Luati-l și pastrați-l ca poate face bine …(la reumatism)

Acuma, mă scuzati, dar voi deschide poarta
Zavoru-i tot acolo, și pragul, chiar și treapta
…martor tacut ca scrisul imi e impiedicat
Un vesnic inceput, albastru demodat.

Și multumesc, discret, căci fluturii se-opresc
Iar acele nu-nțeapă, dar eu mai scriu..oleacă;
Desperechez iar frunze și-mperechez cuvinte,
Să-mi fie mărturii de ce-am avut prin minte. (o vreme)

Ce am scris aici?

…păi, știu și eu? Nu aveti o plasa de fluturi
Să adunam tulburarile mele de-o clipă?

N-am scris nimic, doar am bătut din litere-aripi,
Caci prea mă luase lumea in serios…
Si mă agata in vorbe ce mă-ntorceau pe dos.

sursa: facebook, cum să explic și cui? să explic de ce scriu? să explic cui mă scriu?
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Orașul în care timpul s-a oprit

Adriana4 comentarii
Orașul în care timpul s-a oprit
Noaptea coborâse pe pietrele cubice tropăind a singurătate și torcând fuior de ceață. Era o vreme să nu scoți nici nasul din casă, dar gazul din lampă se terminase, lemnele dădeau lumină ca ale stelelor și ceaiul de mentă nu potolea freamătul ce o cuprinsese în cămăruța aceea cu perdele de dantelă franțuzească. Le primise în dar și le cocoțase, înnodându-le șic, să nu le smotocească Pan, motanul cu lăbuța scurtă, cum observase ea că are, deși el se străduia să meargă țanțoș de parcă ar fi fost mare grozăvie să se arate așa cum era. Îl bănui de o vanitate pisicească și se amuza de cate ori il vedea pasind, de parca era pe o scenă cu spectatori invizibili. Acum torcea în cosul cu lavanda, și bobițe mov i se adunaseră în blăniță, semănând a decor de Craciun, însă până mai adineauri trona pe sobă, într-o măreție absolută.
Orașul în care timpul s-a oprit
Timpul încremenise. Fusese plecată de acasă, la o mânăstire, timp de două anotimpuri – vară și toamnă- dar după ce terminaseră treaba, se întorsese în căsuța ei de pe dealul cu salcâmi și brazi. Luase cu ea ce putea duce cu două mâini, dulceturi, zacusca, tocană de legume, compot de struguri, ( preferatul ei), nuci și mere. Făcuse pâine și mirosea a lume pământeană, a biserică, dar cel mai tare mirosea a nesinguratate. Parca tot neamul ei se adunase la masa sa simpla, in trei frimituri de paine și in miros de izmă creata.
Uitase insa sa cumpere gaz, uitase sa îi spuna lui nea Vasile ca vine, uitase ca zapezile apar pe neasteptate, chiar daca nu era decat 15 noiembrie.  Toți o dojeneau că locuieste singura, atat de aproape de pădurea care vuia ca intr-un basm cu vrăjitoare, dar de cand Pan venise cu ea de la calugarite, ei nu-i mai păsa. Îi plăcea foarte tare. Avea timp să viseze, să cadă pe gânduri, să privească salcâmii și brazii, cerul, noaptea și stelele. Avea timp să scrie scrisori pentru doamna Amalia, învățătoarea din satul de lângă mânăstire. Îi promisese că va face asta.
Cu șalul pe umeri, coborî și urcă până la nea Vasile. Un drum alambicat, așa cum erau toate orașele-cetate. Doar că, abia atunci observă că furtuna scosese din pământ un salcâm destul de viguros și îi blocă accesul pe poteca din spatele casei. Înțelesese de ce sunt din ce în ce mai puțini salcâmi și de ce îi tăia lumea. Încercă să o ia pe drumul principal, dar nimeri într-o groapă cu  apă, cascată ca dintr-o poveste cu zmei. Se cățără pe gard și ieși la liman, pe piatra cubica. Trop-trop-trop, părea că e o fantomă în orașul în care timpul s-a oprit, și că toți au nevoie de un sărut de prinț să iasă din starea de împietrire. Doar ea și gândurile sale se mișcau, cu grijă, într-un întuneric de smoală. Parcă și câinilor li se luaseră graiul; doar clopotul bisericii anunța că a trecut de miezul nopții. Se va speria nea Vasile, gandi ea, dar nu renunta stiind ca e posibil, mai mult ca sigur, sa fie treaz, căci avea meteahna jocurilor de cărți și de la el oamenii uitau sa mai plece.
Aluneca, se udase toată pe ghetele ei de gheișă, cum îi spuse  B. când i-a zarit prima dată picioarele. Zâmbi amar, ca de o amintire cu iz de tutun și se bucura cand ajunse pe coamă. Încremeni.

Orașul i se asezase la picioare intr-o mantie albă, își pusese diademă de lumini și o striga pe nume. I se paru ca a luat-o razna, ca are inchipuiri pe care nu le-ar fi simtit astfel decât in camaruta sa, unde îi era permis sa aiba orice viziune. Se strecura langa troița pusă de nevasta primarului și se odihni, o clipa, pe banca așezată alaturi. De fapt, trei scanduri batute in doi pari țineau loc de margine de popas. Numele ei se auzi din nou ca un ecou și de data asta se ridica si mari pasul. Nu se depărtă prea mult, că tot malul acela de pamant se surpă  cu tot cu cele trei lemne. Troita ramase cu fundatia in aer, ca si cand era suspendata pe un fir de speranta. Se agata de gardul lui nea Vasile, fara sa realizeze ca a ajuns la destinatie.

Speriati, barbatii iesisera din casa. Luminile din jur incep a clipi. Se rusină; doar ea ramasese fara curent, caci nu avusese bani sa mai plateasca. Era multumita ca are lemne. Știa insa ca visul ce-l avusese aseara semana cu valea aceea plină de moloz. Se apleca. Sub pietre, o moneda stralucea discret. O lua si o strecura sub manusa, se lasa dojenita de nea Vasile care o conduse acasa, fumând non stop. Iar îi reveni in minte  B. și tutunul amarui.
Se duse în cămăruța sa, îl mângâie pe Pan și începu a mâzgăli pe foaie: În orasul in care timpul s-a oprit, mi s-a  oprit și ghinionul. Sunt vie, sunt întreagă, sunt fericită. 
Își aminti de monedă. Era de fapt un pandativ, pe care era scris ceva. Îl curata și citi cu greu. Zambi, se strecura in asternuturile de bumbac și silabisi convingator: Crede in tine!
Cred în mine și în cuvinte de toamnă și mai cred în provocările clubului celor 12 cuvinte, pentru care cu drag am așezat imagini visate cândva. Și nu glumesc. În tabelul lui Eddie veți găsi și alte încercări.
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Nu sunt Olguță, doar Adriană

Adriana19 comentarii

Tata era un om simplu. Simplu, simplu. Zugrav de meserie. Preocuparile lui, in afara muncii continue, erau putine: ii placea sa cante, sa ne iubeasca pe noi, sa spuna bancuri, glume, să vorbească mult despre orice si sa faca bani. Nu știa nimic despre fotbal, pescuit sau alte lucruri pe care le fac oamenii într-o viață. El a cântat viața și a transformat visele in realitate prin voință multă. Prea multă.

Nu stiu cate carti a citit, putine totusi, desi avea o minte sclipitoare. Dar cand ai joburi multe, nu-ti mai vine a citi când și asa esti mai mereu repetent la …somn.

Cartea pe care a citit-o, cu siguranta, a fost ”La Medeleni”. Toata ziua se juca in casa cu noi strigand:

„Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”

….si radea cu noi, si ne tavaleam pe jos de bucurie.

Mihai nu e de acord cu mine; pentru el e o carte trista si atat, dar despre asta, altădată, poate.

Mintea mea face tot felul de analogii: un lucru mi-aduce aminte de altul, un gust, un miros ma poarta in locuri de mult uitate; un om imi produce scantei in suflet si se aprind focuri. Da, da…se aprind focuri.

Si ard, ard, asa…in nestire. Nu pot fi ca Olguta, prietena tatei, din pacate. Olguta era puternica, biruitoare, eu nu-s ca ea, ca personajul ei, oricat de frumoasă ar fi comparația, așa cum am primit-o cândva.

In viata, nu sunt atat de optimista. Mi-am gasit aliat in cuvinte, dar e o indrazneala prea mare să cred că pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic din ce astern pe foaie la rang de valoare și singurul meu act de curaj e acela de a ma reda public intr-o alta forma.

In rest sunt prapastioasa si solitara. Am oameni buni in jur care nu-mi permit prea mult izolarea. Dar frenezia Olguței n-o am in viata traibila chiar daca nu sunt extrem de vesela, sunt un om căruia îi place să rada și asta mă salveaza. As avea poate și ceva exaltare, dar din pacate sunt prea infipta in realitatea asta cruda, indulcita doar de oameni și de vorbele lor.

Toamna mi-e dor de tata. Azi, m-a luat dorul prea de dimineață. Când am prea multe griji, mereu îmi apare tata în gând de parcă Dumnezeu mi-ar arată că și ele înseamnă viață și că tata, din păcate, acolo unde e, nu le mai poate avea.

Adevărat, dar eu parca tot îl aud:

Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Binele tuturor

Adriana30 comentarii
-Ce faci?
-Scriu despre binele tuturor…

-Ah, despre acela care există dar lipseşte cu desăvârşire, nu?

-Cam aşa ceva! Oare îmi iese? Nu am nici o idee. Îmi vin în cap lucruri amestecate…

-Păi, atunci spune cum zici tu că e spre binele tuturor să mergem duminica la masă la maică-mea!

-Ei, nu-i tocmai subiectul potrivit, dar dacă tot ai adus vorba să ştii că aşa e! E spre binele tuturor din familia noastră să facem asta! Altfel nu ne mai spală nicio apă! Şi nici sponsorizările nu mai vin!

-Tocmai ce ai direcţionat binele tuturor pe un segment – familia noastră!

-Sigur!  Bine că îţi direcţionezi tu atenţia spre detalii! Nimic nu-ţi scapă!

-Nu! Ţi-am zis că nu există binele tuturor! E un şablon! Binele tuturor, dar pe segmente.

-Ştii teoria mea că lumea trăieşte din şabloane, nu? Dacă îi spui ce nu vrea să audă, hop…ieşi din şablonul lui, şi gata conflictul!

– Hai, lasă, că nu mă ajuţi! Sau mai ştii?

Binele tuturor nu există. Ce rost are să demonstrăm că sunt segmente, că expresia este un şablon, că binele meu poate fi doar al meu sau de grup, că atâta timp cât nimic nu mai e neînsoţit de material, deşi toţi ne dorim să fim îmbogăţiţi  spiritual,  conceptul devine o idee filozofică ? Care „noi ne dorim”? Câţi facem parte din acest grup pentru care iubirea aproapelui, oricum ar fi el-aproapele, devine parte din binele tuturor? Şi unde testăm sinceritatea cuvintelor?  Şi îţi mai iubeşti omul dacă dă de necaz şi nu te mai însoţeşte pe drumul comun? Când binele nostru are nuanţe de gri, te oboseşte, îţi aduce probleme, nu cauţi un altul să propovăduiască cu tine binele tuturor?  Şi ăsta e doar un exemplu. Venit în context.

Dar de „binele tuturor” cu forţa aţi auzit?

Normal! Ni se face bine cu forţa mereu. De câte ori nu mi-au rezolvat alții lucrurile crezând ca aceea era cea mai bună soluție pentru mine. Fără să se țină cont de ce vreau, ce-mi place cu adevărat, unde mă potrivesc. Era spre „binele tuturor” să fac așa și nu altfel. De câte ori nu am rămas în relații doar pentru că era spre binele nu știu cui sa nu faci din povestea ta un foileton de care să afle toata lumea. Mereu a fost așa. Acum e doar cu mai mult curaj, lumea pare mai deschisă, însă mulți purtăm încă stigmatul anilor trăiți înainte de  ’89 când era spre binele nostru să nu scoatem cuvinte din gură că altfel ajungeai într-un întuneric forţat, cu zăbrele, la propriu. Pentru că în întuneric erai oricum. Și ne trezim încorsetați încă într-un bulgăre de bine din care te chinui să ieși la fiecare rostogolire. Știu, însă, că în tăvălugul lucrurilor obișnuite viața mi-a arătat forma ei de bunătate și fiecare zi trăita de după revoluție, pentru mine, a purtat stema libertății de a vorbi, de a te exprima, de a-ți striga fără teamă convingerile. Ah, că te părăsesc vreo doi pentru asta sau că ești luat drept nebunul de serviciu, și ce dacă! Tu simți cum respiri …eliberarea perpetuă.

Binele nostru prin cuvinte…libere. Ce privilegiu despre care mulți nu cunosc nimic.  Cei născuţi după ’89 ştiu doar la nivel teoretic tot calvarul pe care îl trăiam atunci, fără libertate de mişcare, fără căldură, mâncare, fără net, radiouri, televiziuni, spectacole libere, nimic.

Indiferent cât de greu o vom duce acum, avem ceva care formează binele comun, care circulă indiferent de problemele individuale – cuvântul, vorbele, libera exprimare. Fiecare cum poate, pe tarlaua lui, dar fără frică și fără grija uitatului peste umăr.  Cenzura tot există, dar e altfel, parcă mai puțin periculoasă. Tu iți asumi vorbele, credințele, putințele, viziunea, iar dacă nu aștepti confirmări și aplauze poți oricând accepta punctul, căci până în acel moment ai reușit să golești o parte din tine care mocnea a tăciune fără să poată deveni foc vreodată.

Binele e tot pe segmente, dar adunat devine binele tuturor. Simbolul libertăţii ar putea fi măcar ideea că, în vremuri calde sau tumultoase, în agonii sau extaz, fiecare putem lăsa semnul cuvântului eliberat din închisori de gând, spus, rostit, scris, adunat în forme diferite care sigur intrigă pe unii și relaxează pe alții, care ne adună, ne risipesc, ne sfâșie sau ne alină ca, în final,..să bănuim, pentru o clipă, ce bucurie simplă avem cu toții, împreună.

 Binele tuturor nu se vede, nu se simte, nu e palpabil, dar e mereu pe buzele noastre ca un liant eteric, ca o parolă primită pentru a desfereca idei și concepte generale.

Si chiar dacă nu-l simtim la fel, nu-l conștientizăm în aceiasi parametri, mi-aș dori să nu fie doar o expresie de evitat. Nu de altceva, dar sunt prea multe cele pe care le ocolesc …deja. Eu vă doresc să primiți tot binele lumii și să-l dăruiți mai departe ca pe o ștafetă fără de sfârșit. Nu vă împiedicați de punct, puneți virgula chiar forțat și veți vedea că locul în care veți da drumul cuvintelor va fi cel potrivit, căci nimic nu e veșnic, iar uitarea intervine cât să facă loc altor și altor litere. Bine ar fi ca cei care le vor folosi să facă din ele adevăruri de neuitat.

binele tuturor