N u știu mereu să mă port cu tine,
I ar de știu, sigur ai făcut tu o vrajă de apropiere a gândului bun
C um faci de vreo cinci ani, iar eu nu pricep mereu,
O colind, ba pe munți, ba prin văi, culmi abrupte de vorbe
L ăsând semne de trecere pe care tu le aduni cuminte, zâmbind îngăduitor,
E xplicând, într-un final că, de fapt, în lume, „e mult zgomot pentru nimic”,
T răirile fiind firești și acceptabile, și că, oricum, fac parte din noi,
A tât cât să le putem contabiliza în apropieri, depărtările necontând.
I ar știi tu cum să transformi zgomotul în liniște,
O nest, perseverent, și cu mult drag, învățând din mers asta, contrar firii,
N erămânându-ne decât să intrăm în rând,
I spitind vremuri bune, timpuri frumoase și întâmplări efervescente,
T răind împreună, toate acestea, măcar din când în când
A șezând pe inima lor parfum de prietenie și răbdare. Ingrediente perfecte.
Iar mi-a ieșit complicata urarea pentru tine, dar măcar știu că noi două o vom tălmăci la fel, asa cum o facem de imediat un an, deslușind înțelesuri. În rest, îți doresc sănătate și rezolvări în tot ce faci, iubire divină și oameni buni in jur, uitare acolo unde nu e nevoie sa tii minte amănunte dar si conștiinta treaza pentru ceea ce conteaza și pentru acelea cu rost in suflet. Ma bucur ca mi-ai demonstrat lucruri imposibile dar mai ales mi-ai demonstrat ca putem sa mai credem in oameni. La multi ani, Nicoleta!
